Mântuitorul Hristos redă omului posedat drumul spre casă

Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor) Luca 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileei. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.

Există în viața omului o formă de înstrăinare care nu poate fi măsurată în kilometri. Poți locui în propria casă și totuși să nu te mai simți acasă. Poți trăi în mijlocul semenilor, fără să mai ai cu ei o comuniune adevărată. Poți fi prezent în lume și, în același timp, absent din propria viață. Înstrăinarea cea mai dureroasă nu începe atunci când omul pierde un loc, ci atunci când pierde legătura cu Dumnezeu, cu ceilalți și, în cele din urmă, cu sine însuși.

Evanghelia Duminicii a 23-a după Rusalii (Luca 8, 26-39) ne așază înainte tocmai această dramă a omului înstrăinat. Demonizatul din ținutul Gherghesenilor trăia printre morminte, departe de cetate, lipsit de îmbrăcăminte și de stăpânire asupra propriilor fapte. Nu știm cine îl așteptase cândva acasă sau de câtă vreme fusese pierdut pentru cei apropiați. Sfântul Apostol și Evanghelist Luca reține însă două amănunte care dau relatării o semnificație aparte. La început, omul „în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Luca 8, 27). După vindecare, Hristos îi spune: „Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu” (Luca 8, 39). Între aceste două versete se desfășoară istoria unui om pe care mila dumnezeiască îl scoate din stăpânirea morții și îl reașază în mijlocul vieții.

Demonizatul își pierduse locul printre cei vii

Imaginea demonizatului este una dintre cele mai tulburătoare din paginile Evangheliei. Tot ceea ce exprimă firescul vieții pare răsturnat. În locul casei avem mormântul, în locul comuniunii avem izolarea, în locul libertății avem robia, iar în locul cuvântului personal auzim glasul duhurilor care îl stăpânesc. Fericitul Augustin vede în această lipsă a casei semnul unei înstrăinări lăuntrice: omul nu mai găsea odihnă în propria conștiință, astfel încât întoarcerea spre casă începe, prin vindecarea dăruită de Hristos, cu regăsirea păcii în adâncul propriei ființe (Fericitul Augustin, Quaestiones evangeliorum II, 13).

Nu întâmplător, atunci când Mântuitorul întreabă „Care-ți este numele?”, răspunsul este „Legiune” (Luca 8, 30). Întrebarea lui Hristos privește persoana, dar răspunsul exprimă stăpânirea exercitată de duhurile necurate. Este una dintre cele mai dramatice trăsături ale relatării: omul pare să fi pierdut până și posibilitatea de a vorbi în nume propriu. Diavolul a reușit să-l transforme în instrument al propriei lucrări, să-i anuleze libertatea și să-i distrugă legăturile cu ceilalți. Hristos, dimpotrivă, îi redă posibilitatea de a fi el însuși, de a trăi în comuniune și de a răspunde liber iubirii dum­ne­zeiești.

Această înțelegere ne ferește și de ispita de a identifica sufe­rințele psihice sau tulburările de comportament ale oamenilor cu demonizarea. Evanghelia descrie o realitate spirituală precisă, care nu poate fi aplicată nediferen­țiat oricărei boli sau neputințe. Dar ea ne învață, în același timp, că nici un om nu trebuie redus la diagnosticul, dependența sau greșeala sa. Dincolo de orice suferință rămâne persoana, purtătoare a unei demnități pe care Dumnezeu nu încetează să o recunoască. Evanghelistul mențio­nează că demonizatul fusese legat cu lanțuri, dar le sfărâma și era dus în pustie. Comunitatea încercase, așadar, să limiteze manifestările primejdioase ale celui suferind. Însă mijloacele ei se dovedeau neputincioase în fața răului care îl stăpânea. Aici descoperim o distincție: există o ordine exterioară a vieții, necesară conviețuirii, dar există și o ordine lăuntrică, fără de care omul nu poate dobândi pacea adevărată. Putem impune limite nenumărate, însă vindecarea ființială nu stă în constrângere, ci presupune restabilirea liber­tății și orientarea omului către bine. Paradoxul demonizatului este că putea sfărâma lanțurile de fier (legăturile exterioare), dar nu se putea elibera de stăpânirea nevăzută care îl chinuia. Puterea fizică nu însemna libertate personală.

Într-o cultură care identifică libertatea cu absența oricărei limite, această imagine are o actualitate aparte. Omul poate dispune de numeroase posibilități de alegere și, totuși, să devină dependent de ceea ce alege. Poate avea acces aproape nelimitat la informație, divertisment și comunicare, fără să mai găsească răgaz pentru tăcere, discernământ și întâlnire personală. Poate ajunge să stăpânească instrumente tot mai sofisticate, în vreme ce își pierde stăpânirea asupra propriilor impulsuri. Libertatea creștină nu este simpla posibilitate de a face orice, ci puterea de a nu te lăsa stăpânit de rău. Ea nu se împlinește în izolare și autosu­ficiență, ci în comuniunea cu Dumnezeu, Izvorul vieții. De aceea, vindecarea să­vâr­șită de Hristos este mai mult decât încetarea unei sufe­rințe. Este începutul unei vieți noi.

Omul de la picioarele lui Iisus

După vindecare, locuitorii ținutului îl găsesc pe fostul demonizat „îmbrăcat și întreg la minte, șezând la picioarele lui Iisus” (Luca 8, 35).

Evanghelistul nu relatează ce a spus omul imediat după eliberare. Îl prezintă stând liniștit lângă Mântuitorul. Gestul are o semnificație care depășește încetarea chinului. A ședea la picioarele unui învățător este ­atitudinea celui care primește cuvântul și se lasă îndrumat. În aceeași Evanghelie, Maria, sora Martei și a lui Lazăr, ascultă învățătura Domnului așezată la picioarele Sale (Luca 10, 39). Cel care fusese purtat fără voie prin pustie poate acum să asculte și să aleagă. Libertatea redobândită îl face disponibil pentru ucenicie. Sfântul Teofilact al Bulgariei observă că dorința omului vindecat de a rămâne cu Hristos dovedește însănătoșirea minții sale. Acum Îl recunoaște pe Binefăcătorul său și dorește să fie nedespărțit de El. Dar tâlcuitorul adaugă un amănunt: omul se putea teme că, odată despărțit de Mântuitorul, va cădea din nou sub stăpânirea demonilor. Tocmai această teamă ne ajută să înțelegem răspunsul lui Hristos.

O cerere neîmplinită și o iubire care rămâne

Sfârșitul relatării cuprinde o situație surprinzătoare. Locuitorii Îl roagă pe Iisus să plece, iar El pleacă. Omul vindecat Îl roagă să-l primească alături de El, dar nu primește ceea ce cere. Cum se explică această dife­rență? Cei din cetate sunt cuprinși de frică. Evanghelia nu ne îngăduie să reducem reacția lor numai la paguba provocată prin pierderea porcilor. Întâlniseră o putere pe care nu o înțele­geau și au preferat ca lucrurile să revină la ordinea cunoscută. Hristos le respectă alegerea, deși refuzul lor îi lipsește de binecuvântarea pre­zenței Sale. În schimb, cererea omului vindecat izvorăște din recunoștință. El ar dori să-I urmeze Celui care îi redase viața. Mântuitorul nu-i respinge iubirea, ci îi arată felul în care aceasta trebuie să rodească. Aici întâlnim un adevăr al vieții duhov­nicești: nu orice dorință bună coincide cu ceea ce Dumnezeu ne cheamă să împlinim. Uneori am vrea să rămânem într-un loc al liniștii, feriți de amintirile dureroase și de oamenii care ne-au cunoscut slăbiciunile. Dar cre­dința trebuie trăită și acolo unde ne așteaptă neînțe­legeri și încercări.

Întoarcerea care devine mărturisire

Porunca „Întoarce-te la casa ta” merită citită și în lumina unei alte pericope: întoarcerea fiului risipitor (Luca 15, 11-32). Fiul risipitor, ajuns într-o țară îndepărtată, „și-a venit în sine” și a hotărât să se întoarcă la tatăl său. Demonizatul din Ghergheseni nu putea lua o asemenea hotărâre înainte de vindecare. Hristos vine în întâmpinarea lui și îi redă libertatea de a se întoarce.

Cele două relatări nu descriu aceeași situație, dar descoperă aceeași grijă dumnezeiască pentru omul pierdut. Dumnezeu nu așteaptă să devenim vrednici de iubirea Sa pentru a Se apropia de noi. Întoarcerea nu este însă întotdeauna ușoară. Evanghelia nu spune dacă omul vindecat avea o familie care să-l primească și nici cum au reacționat cei care îl cunoscuseră înainte. Putem înțelege totuși cât de greu este uneori ca o comunitate să accepte schimbarea unui om.

Sfântul Apostol și Evanghelist Luca încheie relatarea printr-o formulare cu o puternică semni­ficație hristologică. Mântuitorul îi poruncește omului să vestească ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el, iar acesta pleacă vestind ceea ce îi făcuse Mântuitorul Hristos. Sfântul Teofilact vede aici expresia recunoștinței celui vindecat. În același timp, alăturarea celor două formulări ne descoperă identitatea Celui care săvârșise minunea: lucrarea Mântuitorului este lucrarea lui Dumnezeu între oameni. Experiența personală a milei dumnezeiești dobân­dește astfel o dimensiune misionară. Poate că aceasta este una dintre cele mai delicate forme prin care Dumnezeu continuă să cheme lumea la Sine: printr-un om a cărui viață a fost schimbată.