„Credința trebuie cultivată şi întărită prin rugăciune și post”

În cea de‑a 10‑a Duminică după Rusalii, 9 august, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale. Explicând textul evanghelic (Matei 17, 14‑23), care relatează minunea vindecării fiului lunatic, Preafericirea Sa a învederat că „rugăciunea stăruitoare, credința puternică și postul deplin alungă demonii”.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evidențiat contrastul dintre multa stăruință a tatălui și puțina credință a ucenicilor: „În primul rând, Evanghelia ne arată că acest copil este vindecat de Iisus nu la cererea personală, întrucât el nu mai era în stare să‑și exprime verbal suferința și nici nu era în stare să ceară ajutor pentru sine, ci tatăl lui se roagă Domnului Iisus Hristos pentru vindecarea sa. Înțelegem așadar cât de folositoare este rugăciunea părinților pentru copii, când aceștia nu se mai pot ruga sau nu știu cum să se roage pentru ei înșiși. În al doilea rând, Evanghelia ne spune că acest tată îndurerat, care trăia el însuși suferința fiului său bolnav, încercase deja pe lângă ucenicii lui Iisus să obțină vindecarea fiului său, dar a constatat cu întristare că ei nu pot să‑l vindece. Prin urmare, tatăl copilului a venit la Domnul Iisus Hristos ca să‑I ceară vindecarea fiului său. După ce‑l vindecă pe copil, Domnul Iisus, fiind întrebat de ucenicii Săi de ce n‑au fost în stare să‑l vindece pe copil, le‑a răspuns ucenicilor că n‑au reușit să‑l vindece pe copil deoarece aveau credință puțină. Desigur, ucenicii aveau o anumită credință, dar aceasta nu era suficient de puternică, nu era suficient de fierbinte, încât demonul care‑l chinuia pe copilul lunatic să se teamă de cuvântul ucenicilor lui Iisus și să‑l elibereze pe copilul posedat”.

Credința nu trebuie să rămână o simplă convingere intelectuală

În continuare, Părintele Patriarh Daniel a explicat motivul neputinței ucenicilor, subliniind că prin dăruirea totală de sine primim de la Dumnezeu harul Său de care se înfricoșează demonii: „Ucenicii lui Iisus, văzând această vindecare minunată pe care El a săvârșit‑o, după ce ei n‑au putut s‑o facă, L‑au întrebat, zicând: «De ce noi n‑am putut scoate demonul acesta din copilul lunatic?». Iar Iisus le‑a răspuns: «Pentru puțina voastră credință» (Matei 17, 20). Dar El a adăugat precizarea că acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Deși primiseră de la Iisus puterea să vindece bolnavii, să învieze morții și să scoată demonii, cum se spune în Evanghelia după Matei (10, 8), totuși ucenicii lui Iisus aveau puțină credință și pentru că nu primiseră încă plinătatea Duhului Sfânt. La Cincizecime însă, Duhul Sfânt pogoară peste ei, iar ei devin plini de harul lui Dumnezeu. Astfel, prin vindecările săvârșite de ei mai târziu, ucenicii lui Iisus arată că s‑au întărit mult în credință după ce au primit din plin harul sau puterea Duhului Sfânt, singura putere care alungă duhurile rele. Prin urmare, Evanghelia de astăzi ne învață că totdeauna credința trebuie cultivată, întărită și aprofundată prin rugăciune și post, astfel încât credința să nu rămână o simplă convingere intelectuală, ci să devină legătura vie a omului cu Dumnezeu Cel nevăzut, dar milostiv, Care, prin harul Său, îl ajută pe om când acesta Îi cere ajutorul. De ce oare Domnul Iisus face precizarea că pentru vindecarea oamenilor posedați de demonii violenți este nevoie de credință puternică, rugăciune și post? Pentru că numai când omul are credință puternică, rugăciune stăruitoare și postire totală, adică dăruire de sine totală față de Dumnezeu, atunci și Dumnezeu Se dăruiește lui deplin, oferindu‑i plinătatea harului dumnezeiesc de care se tem demonii. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Împreună cu credința, postul ne dă mai mare putere. Postul sădește în sufletul omului înțelepciunea, face din om înger, doboară puterile cele netrupești, dar nu postul singur, ci este nevoie și de rugăciune, în primul rând de rugăciune. Cel care postește este ușor și înaripat, se roagă cu minte trează; postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu în om și smerește sufletul îngâmfat»”.

Puterea vindecătoare a Domnului Iisus Hristos ca lucrare a iubirii Sale milostive

În cele din urmă, Întâistătătorul Bisericii noastre a subliniat importanța lucrării social‑filantropice a Bisericii ca o prelungire firească și practică a lucrării liturgice: „Adesea, există oameni care au nevoie și de rugăciunea altora pentru ei. De aceea, Biserica se roagă pentru bolnavi, pentru cei robiți, pentru tot sufletul necăjit și întristat. La rugăciunea Bisericii se adaugă și activitatea instituțiilor medicale, în care știința și speranța se unesc, iar rugăciunea preotului și priceperea medicilor se completează, pentru că harul rugăciunii poate lumina, inspira și întări în lucrarea sa pe medicul competent și responsabil pentru a deveni mâna vindecătoare a lui Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, Care alină suferința bolnavului care cere ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, pe lângă lucrarea ei liturgică pentru bolnavi, săvârșită prin Taina Sfântului Maslu și prin alte rugăciuni pentru cei suferinzi, Biserica a dezvoltat și o lucrare social‑filantropică pentru bolnavi, înființând instituții pentru îngrijirea medicală a acestora. Astfel, Biserica a organizat, încă din timpul Imperiului Bizantin, case pentru îngrijirea bolnavilor, iar în timpurile mai noi, farmacii, cabinete medicale, centre medicale și spitale proprii, pentru ca puterea vindecătoare a Domnului Iisus Hristos să se arate ca lucrare a iubirii Sale milostive în Biserică și în societate”.