Criza de încredere

Tot mai mulţi gânditori consideră neîncrederea ca una dintre cauzele principale ale crizei actuale. Este un semn de bun augur câtă vreme conceptul de neîncredere permite o deschidere dinspre morală spre spiritualitate, cu atât mai mult cu cât dezbaterile morale şi discursurile moralizatoare nu au făcut decât să accentueze criza. În lucrarea "Etica protestantă şi spiritul capitalismului", Max Weber a pus în evidenţă importanţa protestantismului care a făcut posibilă apariţia capitalismului şi a birocraţiei ca fiind cea mai dreaptă şi eficientă formă de organizare şi tot de la el aflăm şi despre inerentele limite ce se vor face sesizabile odată cu trecerea timpului. Între timp, a apărut şi o etică a afacerilor temeinic teoretizată şi aproape deloc respectată. Cum criza este şi judecată, să încercăm a privi, nu a învinovăţi, dincolo de perdeaua uitării, spre începuturile procesului de secularizare. Sunt invocate frecvent cuvintele lui Fr. Nietzsche "Dumnezeu a murit" din care derivă cele spuse de Dostoievski: "Dacă Dumnezeu nu există, totul e permis". Cum şi într-o lume în care "totul e permis" credinţa rămâne un dat funciar al omului, au fost înălţaţi tot felul de idoli. Deasupra tuturor tronează egolatria în mediul favorabil asigurat de Carta drepturilor omului fără una a datoriilor, care s-a crezut a fi subînţelese. Semnificativ, nu puţini teoreticieni susţin că actuala criză este determinată de două păcate fundamentale - mândria şi lăcomia -, unul pe altul potenţându-se într-o desfăşurare ce tinde să se întoarcă împotriva celor care le cultivă. Oare nu lăcomia şi mândria au fost cele care au dus la căderea întâilor oameni?

Cum spuneam, mai mult decât valorile morale, conceptul de neîncredere îngăduie să privim mai profund şi să înţelegem mai bine rostul întors al omului postmodern. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, filosoful francez Renouvier constata că "lumea suferă de lipsa de credinţă într-un adevăr transcendent". Pornind de la aceste cuvinte, Julien Benda, în "Trădarea cărturarilor", carte viu controversată, atrage atenţia că intelectualii au renunţat la preocupările de cercetare orientate spre absolut şi universal pentru a se dedica unui "cult pentru particular", râvnind a fi "miliţia spirituală a temporalului". Încet-încet s-a dezvoltat şi impus concepţia că "specia lui (a omului) este sacră pentru că a ştiut să se impună în detrimentul lumii înconjurătoare" şi consecinţele sunt vizibile. Şi dacă "vechea morală afirma că omul este divin în măsura în care se contopeşte cu universul, morala modernă afirmă că omul este divin în măsura în care se opune universului". Omul modern şi postmodern s-ar asemăna îngerilor răzvrătiţi ce decretează cu Nietzsche sau Maurras: "Să credem, dar în noi, numai în noi". Supradimensionarea eului nu a întârziat să-şi arate efectele malefice şi zădărnicia încercării de a ieşi din pustiul interior unde "a fi" a fost înlocuit perfid cu "a avea". Yves Charles Zarka, în recenta sa carte "La destitution des intellectuels", scrie că asistăm la un proces în care figura clasică a intelectualului dispare pentru a lăsa locul "intelectualului-predicator-mediatic", prea puţin interesat de adevăr şi fascinat de putere. "Profesionişti ai aparenţelor", ei au renunţat la autoritatea spirituală şi lumea în care trăim e mereu mai mult una a "marilor impostori", unde, după o vorbă a lui Anton Dumitriu, "philosophia perennis" s-a transformat în "philosophia garrula". Toate aceste dezbateri sunt semne că omul nu şi-a epuizat resursele de revigorare, iar recunoaşterea "ambiguităţii morale", accentul pus acum pe neîncredere poate fi un bun început. Marile probleme ale umanităţii sunt perene şi e timpul să le privim dintr-o altă perspectivă, tocmai pentru că ne apropie de ceea ce Kant numea "misterul moralităţii din mine". Dar încotro să privim sufocaţi cum suntem de ritmul schimbărilor ce ne depăşesc şi fac să simţim dramatic zădărnicia din acel "Carpe diem"? Se ruga David: "Întoarce ochii mei să nu vadă zădărnicia, în calea Ta viază-mă", pentru că "Începutul cuvintelor Tale este adevărul şi veşnice toate judecăţile dreptăţii Tale". Oricât am încerca, nu vom găsi sensul vieţii şi rostul fiecăruia în nisipurile mişcătoare ale relativului pe care nu se poate înălţa nimic dăinuitor, după cum nici pe neîncredere nu se poate construi o etică. Înălţarea, temeinicia, dăinuirea sunt rodul credinţei în veşnicie, taină străină raţiunii şi îmbrăţişată de inimă, unde parcă auzim cuvintele rostite de Dumnezeu, "Cel care toate cu înţelepciune le-a făcut", îndată după căderea întâilor oameni: "Adame, unde eşti?" Chiar aşa: Unde suntem? Şi cum să ştim unde suntem? După ce să ne orientăm? În dezorientarea viclean ascunsă dincolo de acel "Carpe diem", se cuvine să ne reamintim că "frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii", pentru că ne vindecă de toate pe care le încercăm "acolo unde frică nu este". Pe această cale vom înţelege de ce împlinirea înţelepciunii este iubirea. Dintr-o "copilărie ateistă", Savatie Baştovoi scrie cum a descoperit că, Dumnezeu fiind iubire, putem mărturisi: "iubesc, deci cred". Dumnezeu Cel veşnic iubeşte pe fiecare dintre noi şi, împărtăşindu-ne din iubirea Lui, vom putea trăi spre mărturisire adevărul: "Cu noi este Dumnezeu". Să avem mereu în inimă cuvintele lui Hristos Cel Înviat: "Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului".