Crucea, adânc al deşertării şi scară către cer
Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17
Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.
Citim în cartea Facerii: „După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: Avraame, Avraame! Iar el a răspuns: Iată-mă! Şi Dumnezeu i-a zis: Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ţi-l voi arăta Eu!” (Fac. 22, 1-2).
Sfânta Scriptură ne spune că Avraam a ascultat această poruncă şi a plecat să-l jertfească pe fiul său. Actul jertfirii n-a fost însă dus până la capăt, căci Dumnezeu a oprit mâna tatălui care era gata, într-o ascultare plină de încredere în Dumnezeu, să-l jertfească pe fiul său. Când însă, ca creştini, citim aceste cuvinte, înţelegem că, de fapt, în chip tainic şi încă învăluit, Dumnezeu vorbeşte aici nu numai despre Avraam, ci, mai ales, despre Sine Însuşi. Înţelegem că lui Avraam Dumnezeu i Se revelează acum, într-un chip cu totul înalt şi de negrăit; că îi descoperă atât taina Fiinţei Sale - că are pe Fiul Cel Unul Născut -, cât şi taina lucrării Sale de mântuire. Dumnezeu îi vorbeşte lui Avraam ca de la Tată la tată. Că, în Avraam, Dumnezeu Şi-a găsit partenerul de dialog. Patriarhul este un izbăvit de asuprirea duhului celui surd şi mut. El are „urechi de auzit” pentru glasul lui Dumnezeu; şi are gură pentru urechea lui Dumnezeu. Astfel, el aude când Dumnezeu, într-un chip inefabil, îl cheamă pe nume. Şi îndată Îi răspunde: „Iată-mă!” De aceea, Dumnezeu îi descoperă taina iubirii Sale. Şi „îl provoacă” să-I arate că-L iubeşte la fel de mult. „Iată - îi zice Dumnezeu lui Avraam - aşa iubesc Eu! Aşa te iubesc pe tine şi pe toţi ai tăi! Aşa iubesc Eu făptura pe care am adus-o din nefiinţă la fiinţă! Poţi şi tu să faci la fel? Dovedeşte-ţi iubirea, printr-o jertfă asemănătoare cu a Mea. Adu-l jertfă pe fiul tău cel unul născut şi prea iubit!”
Spun că „îl provoacă” pe Avraam. Căci, într-adevăr, discernem în această istorisire sfântă nu numai intenţia revelării de către Dumnezeu, prin mijlocirea lui Avraam, a iubirii Sale celei negrăite; ci şi voinţa Sa de a ne înălţa la măsura acestei iubiri, de a ne face asemenea Lui, de a răspunde deplinătăţii iubirii Sale cu o iubire tot atât de întreagă. Căci, fără iubirea atotcuprinzătoare, nici nu suntem în stare să sesizăm revelarea propriei Sale iubiri. Atâta vreme cât nu ajungem la măsura credinţei lui Avraam, ne este cu neputinţă să sesizăm revelaţia iubirii lui Dumnezeu în Hristos.
Cu ce simţăminte mergea Avraam spre muntele unde avea să-l jertfească pe Isaac! Ce durere îi sfâşia inima atunci când a pus lemnele pentru jertfă pe umerii fiului său, iar el a luat în mâini focul şi cuţitul! „Tată - îi zice Isaac, mergând alături -, iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?” O, cum îi tremura vocea lui Avraam atunci când i-a răspuns: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale”? (Fac. 22, 6-8).
În Hristos ni se descoperă iubirea Părintelui ceresc pentru noi
Să trecem însă de la tip la antitip, de la preînchipuire şi prorocie la împlinirea hristică! Iată-L pe Iisus, noul Isaac, ducând în spate Lemnul Jertfei Sale! El este, cu adevărat, „oaia jertfei” dumnezeieşti despre care grăia, prin Duhul Sfânt, Avraam. El merge spre jertfă, spre aceea unică şi mântuitoare Jertfă pentru care nu mai exista vreo „oaie” ca să-I ia locul. „Şi s-au dus mai departe amândoi împreună” - zice Scriptura despre Avraam şi despre fiul său (Fac. 22, 8). Şi în antitip (sau, mai degrabă, în prototipul divin), Tatăl şi Fiul merg împreună. Un dor Îi mână înainte, fără zăbavă şi fără întoarcere. E dorul, e iubirea de care dă seamă, în Evanghelia acestei duminici, cuvântul de foc al lui Hristos: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16).
În cuvintele „L-a dat”, Tatăl Însuşi este subiectul. El este Cel ce L-a dat pe Fiul Său Cel Unul Născut şi Prea iubit. Dacă întrebăm Scriptura la ce „L-a dat” Tatăl ceresc pe Fiul Său, ea ne răspunde: la cruce, care înseamnă deopotrivă moarte şi ocară. Şi una, şi cealaltă, cum nu se poate mai cumplite. „Summum supplicium” şi „crudelissimum et teterimum supplicium”, zic cei vechi despre chinul fără de asemănare al morţii de cruce. Expresii care înseamnă: „culmea pedepsei (chinuirii)” şi „pedeapsa cea mai crudă şi mai cumplită”. Şi totodată culmea ocării, a blestemului; conform prescripţiei mozaice, „blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn”, trupul unuia ca acesta trebuind să fie îngropat în grabă, pentru a nu spurca pământul Ţării Sfinte (Deut. 21, 23).
Dar nu e destul să întrebăm la ce „L-a dat”. Căci nu vom înţelege nimic dacă rămânem numai la această întrebare. Din veci, Tatăl şi Fiul merg „amândoi împreună” spre Muntele Jertfei; din veci, privirea înduioşată, dar plină de hotărâre, a Tatălui Îi zice Fiului: Tu eşti „oaia jertfei”! Şoapta tainei dumnezeieşti a răsunat, prin insuflarea Duhului Sfânt, în urechile prorocilor. Astfel încât, din bună vreme, ei revelează taina mântuirii lumii prin jertfa Celui Care „ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund” (Is. 53, 7).
O, cât de mare este durerea Tatălui ceresc în faţa suferinţei Fiului! Profetul Isaia întrevede dumnezeiasca suferinţă a Tatălui şi dezvăluie cum El Îşi acoperă faţa de oroare: „Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa” (Is. 53, 3). Profetul întrevede cum Tatăl Îşi întoarce faţa de la Fiul copleşit de păcatele lumii. Dar totodată i se descoperă taina Jertfei atotispăşitoare, anume că „Sluga Domnului” (ebr. Ebed Iahve) suferă şi moare în locul nostru: „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre, ale tuturor” (Is. 53, 4-6).
Trimis în lume pentru a o mântui, şi nu pentru judecată
Iată cât de adânc pătrunzătoare este privirea luminată de Duhul Sfânt a prorocului! Şi totuşi, mai rămâne adânc de descoperit. Chinul cumplit al Tatălui atotiubitor, oroarea Sa în faţa a ceea ce I se face Fiului Său Cel Unul-Născut nu sunt totul şi nu explică totul. În şi dincolo de acestea, Sfântul Ioan Teologul percepe adâncul iubirii lui Dumnezeu pentru făptura Sa cea căzută: „Căci Dumnezeu aşa (adică: atât de mult) a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat…”
Continuarea versetului arată că Dumnezeu „L-a dat” (morţii) pe Fiul Său pentru ca lumea, prin această moarte a Fiului, să aibă viaţă: „… ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Iar versetul următor (17) adaugă o explicaţie: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea”. „Viaţă veşnică” şi „mântuire” - iată două expresii practic sinonime care arată ce au adus lumii venirea şi jertfa Fiului lui Dumnezeu.
Contemplând taina iubirii lui Dumnezeu, Teologul - primul cu acest nume din istoria Bisericii - descoperă totodată că iubirea Fiului nu este cu nimic mai prejos sau în urma iubirii Tatălui. Sfinţii Părinţi spun că „Crucea este cel mai bun teolog”. Pe acest „cel mai bun teolog” l-a avut dascăl ucenicul iubit atunci când, împreună cu Maica Prea Curată, au descoperit pe chipul Răstignitului de pe Golgota ce este, cu adevărat, iubirea. „În aceasta - va scrie el - am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi” (I In. 3, 16).
De fapt, prin Fiul a avut „Apostolul iubirii” revelaţia iubirii Tatălui. În orice caz, el nu înţelege să despartă pe Tatăl de Fiul şi pe Fiul de Tatăl în ce priveşte iubirea Lor mântuitoare faţă de noi. Aceeaşi unică, nemărginită şi negrăită iubire se manifestă în trimiterea Fiului de către Tatăl şi în Jertfa de ispăşire pe care, din voia Tatălui, o aduce Fiul: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre… Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi” (I In. 4, 9-10.16).
Itinerarul iubirii: coborâre - înălţare
Pe revelaţia iubirii lui Dumnezeu în Hristos îşi întemeiază Sfântul Ioan Teologul îndemnul stăruitor adresat creştinilor de a împlini „porunca cea nouă” (I In. 2, 8) a iubirii de fraţi. Astfel, în 1 In. 3, 16, după ce în prima parte a versetului prezintă Jertfa lui Hristos drept suprema revelaţie a iubirii, în partea a doua a aceluiaşi verset, el adaugă: „şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi”. La fel, mai departe, de fiecare dată când vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, adaugă exortaţia iubirii întreolaltă: „Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul” (4, 11). Secţiunea din această epistolă care are ca un fel de titlu afirmaţia „Dumnezeu este iubire” (4, 8) se încheie cu cuvintele: „Şi această poruncă avem de la El (adică de la Hristos): cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (4, 21).
După Evanghelia acestei duminici, revelaţia iubirii lui Dumnezeu în Hristos implică itinerarul coborâre-suire: „Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (v. 13). În context - care este acela al convorbirii cu Nicodim despre taina naşterii de Sus -, aceste cuvinte Îl indică pe Hristos, „Cel ce S-a coborât din cer”, şi Care, ca Dumnezeu adevărat, „este în cer”, drept Singurul în stare să dezvăluie „cele cereşti” (v. 12). Dacă însă ţinem seama de contextul posterior, adică de ceea ce ne spune Mântuitorul în continuare, că oricine va crede în El are viaţă veşnică (v. 15-17), înţelegem că „suirea la cer” în urma „coborârii din cer”, prin Întrupare, ne priveşte şi pe noi.
Prin El, şi noi suntem chemaţi să ne suim în cer
Sfinţii Părinţi vor exprima acest adevăr-adevărat rezumat al soteriologiei creştine - în cuvintele: „Dumnezeu S-a făcut Om, ca pe om să-l îndumnezeiască”.
Itinerarul coborâre-suire ne aduce aminte de scara din visul lui Iacov. Lui Iacov i s-a descoperit atunci taina coborârii la noi a Fiului lui Dumnezeu şi, prin El, a suirii noastre la Dumnezeu. Într-adevăr, Iacov a văzut nu numai o scară care unea cerul cu pământul, ci şi că pe această scară se circulă în ambele sensuri: „Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea” (Fac. 28, 12). Jos, la picioarele scării, se află Iacov, omul căruia i se face descoperirea; iar în „capul scării” stă Dumnezeu Însuşi. Nu este greu să ne dăm seama de ce în această scară Sfinţii Părinţi au văzut o preînchipuire a Maicii Domnului. „Bucură-te, scară dumnezeiască”, îi zicem Maicii Prea Curate. Căci, într-adevăr, ea a legat cerul cu pământul; prin ea S-a coborât la noi Fiul lui Dumnezeu.
În scurta pericopă evanghelică a acestei duminici, Mântuitorul ne descoperă şi calea înălţării la cer. O cale pe care suie El, mai întâi, dar pe care suntem chemaţi să suim şi noi, pe urmele Lui. Această cale, această scară spre cer, este Crucea. Într-adevăr, Domnul ne descoperă că şarpele cel de aramă, care, conform poruncii lui Dumnezeu, a fost înălţat pe lemn de către Moise (Num 21, 8-9), a fost o preînchipuire a lui Hristos şi a Crucii Sale: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului” (v. 14). Toţi cei muşcaţi de şerpi în pustie priveau spre şarpele de aramă înălţat pe lemn şi erau izbăviţi. Tot astfel şi noi, privind ţintă spre Hristos Cel răstignit, suntem mântuiţi de otrava şarpelui celui de demult (cf. Apoc 12,9). În acest verset ioaneic apare o trăsătură importantă, pe care se cuvine s-o subliniem. Anume, faptul că Mântuitorul Hristos numeşte „înălţare” răstignirea Sa pe Cruce. Încă în alte două locuri din Evanghelia de la Ioan, Mântuitorul se exprimă în acelaşi fel. În capitolul 8, 28, el zice iudeilor: „Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt…” „Eu sunt” este o aluzie clară la numele prea sfânt al Dumnezeului Celui adevărat, Iahveh (= „Eu sunt Cel ce sunt”, Ieş. 3, 14); Iisus anunţă astfel descoperirea dumnezeirii Sale prin Crucea biruitoare. Iar în capitolul 12, 32-33, la cuvântul Domnului: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine”, evanghelistul adaugă explicaţia: „Iar aceasta zicea, arătând cu ce moarte avea să moară”. Într-adevăr, moartea de cruce implica înălţarea de la pământ a victimei. Mântuitorul profeţeşte astfel „cu ce moarte avea să moară”, că, adică, va primi moartea din mâinile romanilor, care executau prin răstignire pe cei osândiţi ca împotrivitori ai stăpânirii lor. Totodată însă - şi acesta este lucrul cel mai important în toate aceste texte ioaneice - Crucea apare ea însăşi ca înălţare. Iisus Se înalţă la cer ca Om, la slava pe care, ca Dumnezeu, a avut-o la Tatăl „mai înainte de a fi lumea” (In. 17, 5), pe această scară minunată care este Crucea răstignirii Sale.
Ni se descoperă astfel caracterul paradoxal al Crucii şi al Jertfei de pe Cruce. Ea reprezintă adâncul cel mai adânc al coborârii, al umilirii, al „deşertării” (kenosis, kenoză) lui Hristos de slava Sa dumnezeiască. Aşa o şi prezintă importantul text „kenotic” din Fil. 2, 7-8: „… S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce”. Dar ea este totodată înălţare. Ca şi scara din visul lui Iacov, Crucea este şi ea o scară a ambelor sensuri, scara pe care, când cobori, te înalţi. Este scara lui Hristos şi scara noastră deopotrivă. Sau, mai precis, este scara pe care Hristos, prin trupul Jertfei şi al Învierii Sale, a întins-o între cer şi pământ şi între pământ şi cer, este „calea cea nouă şi vie” (Evrei 10, 20) pe care El a deschis-o pentru noi.
Maica Domnului, „scară” către Dumnezeu
Acest al doilea înţeles tipologic al scării, Crucea, nu-l contrazice pe cel dintâi. Născătoarea de Dumnezeu este şi ea scară cu ambele sensuri. Căci, dacă Fiul lui Dumnezeu S-a coborât, făcându-Se Om, prin Maica Domnului, El S-a suit la cer cu umanitatea pe care a luat-o din sânul ei. Însăşi această coborâre s-a făcut pricină a suirii Sale. În continuarea textului hristologic din Filipeni, capitolul 2 - considerat, pe drept, un adevărat „imn” hristologic - se arată clar acest lucru: „Pentru aceasta (adică pentru că S-a coborât, prin Întrupare şi prin „moartea de Cruce”), şi Dumnezeu L-a preaînălţat…” Astfel, itinerarul coborâre-suire este complet şi cu referire la „scara” care este Născătoarea de Dumnezeu.
Dar Maica Domnului este nu numai „scară pentru Dumnezeu”, ci şi scară pentru noi, cei care voim să ne suim la Dumnezeu. Este „scară” şi pentru noi, în primul rând, prin faptul că ne-a precedat şi că ne este model pe calea înălţării la cer; s-a spus, pe drept cuvânt, că Născătoarea de Dumnezeu este, prin excelenţă, chipul creştinului realizat. Dar ne este „scară” şi datorită necurmatei ei mijlociri în rugăciunea cea pentru noi, astfel încât, treaptă cu treaptă, ea ne susţine în suişul nostru spre slava şi bucuria Împărăţiei cerurilor.
Lucruri adânci şi cu totul dumnezeieşti ne descoperă această Sfântă Evanghelie, acum, în preajma sărbătorii împărăteşti a Înălţării Sfintei Cruci! Ni se revelează taina iubirii lui Dumnezeu în circuitul ei complet. Cu chemarea pe care această revelaţie ne-o adresează: pentru iubire, singurul răspuns adecvat este iubirea. Dumnezeu voieşte să ne ridice la un răspuns de iubire adevărată, spre înălţarea noastră la comuniunea cu Cel ce „atât de mult ne-a iubit”.