Cum se moare și se învie pentru Hristos

Într-o atmosferă emoționantă, aparent tristă, ca la o înmormântare, călugării de la Mănăstirea Sihăstria (Neamț) au fost alături sâmbătă, 25 martie, de fratele Marian care a devenit monahul Maxim. Slujba călugăriei face trimitere la mai multe dintre ritualurile Bisericii din momentele cruciale ale vieții - începând cu moartea și continuând cu botezul, mirungerea, căsătoria și pocăința - prin care se face trecerea de la omul vechi, păcătos, spre un alt om, căruia i se dă din nou șansa de a fi fără de păcat. Prin călugărie, toate păcatele făcute până în acel moment sunt șterse, la fel ca și prin botez, monahul fiind la fel de curat sufletește ca și un copil care tocmai a primit botezul.

Tulburătoare și impre­sionantă, dar privită de toți drept un act de curaj, o decizie pe care nu poate să o ia oricine. Cam așa poate fi caracterizată pe scurt călugăria. Mulți au văzut în viața lor călugări pe la mănăstirile unde au fost în vizită, dar foarte puțini au asistat vreodată la călu­găria cuiva. Puțini au avut ocazia să vadă cât de emo­ționantă și tulburătoare poate fi o astfel de slujbă.

Slujba călugăriei face trimitere la mai multe din­tre ritualurile Bisericii din momentele cruciale ale vieții - începând cu moar­tea și continuând cu bote­zul, mirungerea și pocăința - prin care se face trecerea de la un omul vechi, păcă­tos, spre un alt om, curat sufletește, asemenea unui copil care tocmai a primit botezul. Omul care este adus în fața altarului moa­re ca apoi să învie, aseme­nea Mântuitorului, trăind apoi o viață în smerită as­cultare. „Monahii sunt oa­menii care se dedică în to­talitate slujirii Bisericii. Ei nu mai au viață personală, nu au familie, nu au alte bucurii decât bucuria și viața din obștea în care trăiesc. Casa lor devine mănăstirea și, în momen­tul în care au devenit că­lugări, viața lor se schimbă complet”, am aflat de la arhimandritul Timotei Aioanei, exarhul cultural al Arhiepiscopiei lașilor.

Tristețe de înmormântare, dar și o mare bucurie a renașterii

Sâmbăta trecută, chiar de sărbătoarea Bunei Vestiri, viețuitorii Mănăstirii Sihăs­tria au fost alături de fratele Marian, care a decis să îmbrace chipul îngeresc, sau mantia monahicească și să respecte voturile sărăciei, al castității și al ascultării (supunerii) pentru tot restul vieții. După aproape 12 ani de ascultare făcută în această mănăstire, dar și la Catedrala mitropolitană din Iași, fratele Marian a de­ venit monahul Maxim.

Intensitatea emoțiilor unei astfel de slujbe este cu atât mai mare cu cât totul se desfășoară într-o atmos­feră de taină, la lumina lu­mânărilor. Asemenea unui fiu risipitor care vine la Tatăl său pentru a-i cere iertare și pentru a-l asculta pentru tot restul vieții, în momentul în care s-a cântat „Brațele părintești sârguiește a mi le deschide mie că în păcate am chel­tuit viața mea”, fratele Ma­xim a fost luat sub mantie de nașul său de călugărie, arhimandritul Timotei Aioanei, și dus în fața Sfântului Altar.

Toate gesturile care se fac și toate obiectele folosite la acest gen de slujbe au o semnificație duhovnicească. Viitorului călugăr i s-a ofe­rit mantia, care simbolizea­ză purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de oameni. Acoperit cât mai bine de aceasta, fratele Marian a fost așezat cu fața la pă­mânt, ca și cum ar fi fost răstignit, îmbrăcat numai într-o cămașă albă, haină a curățirii și a renașterii spirituale întru Hristos. După ce a fost așezat cu fața la pământ, urmează un dialog între cel care săvârșește slujba și cel care este adus pentru a fi călugărit, între­bările având rolul de a afla care este motivul pentru care candidatul la călugărie, a luat această decizie. „De ce ai venit, frate, căzând la Sfântul Altar și la această însoțire?”, întreabă cel care oficiază slujba. „Dorind via­ță pustnicească, cinstite pă­rinte!”, răspunde candi­datul. „De bunăvoie și din cugetul tău te apropii către Domnul?”, mai este întrebat candidatul. Iar acesta răs­punde „Așa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părin­te”. Dialogul dintre cei doi continuă, candidatul fă­găduind că își va petrece toată viața în mănăstire, până la cea din urmă sufla­re a sa, păzind toate votu­rile depuse acum: asculta­rea, castitatea și sărăcia.

„Vezi că nimeni nu te silește a veni la acest chip!”

Urmează câteva rugă­ciuni, ca, după un timp, cel care oficiază slujba să îl mai atenționeze încă o dată pe candidatul la călugărie că, de bunăvoie, se logodește cu marele și îngerescul chip al călugăriei, nu forțat de cineva sau de vreo problemă pe care ar avea-o. Tocmai pentru a demonstra încă o dată că tunderea în monahism este un act făcut în deplină li­bertate, din convingere, chiar candidatul este cel care înmânează foarfecele cu care urmează a fi tuns. „Iată, din mâna Mântu­itorului iei aceste foarfece. Vezi, dar, cui te făgăduiești, de cine te apropii și de cine te lepezi!”, îi spune părintele care oficiază sluj­ba. După aceasta tunde cu foarfecele din părul capu­lui candidatului la călugă­rie, luând câte puțin în semnul Sfintei Cruci, la fel cum este tuns și un copil după ce a fost botezat. Din acest moment, în fața al­tarului nu mai era fratele Marian, ci un om nou, mo­nahul Maxim, care a făgăduit că își va împlini făgăduințele făcute lui Dumnezeu până în ultima zi a vieții sale.

Înarmat cu sabia Duhului

Asemenea unui oștean al lui Hristos, noul monah primește și armele cu care va putea lupta împotriva tuturor ispitelor din acel moment și până la sfârșitul vieții. Cămașa, crucea, paramanul, dulama, brâul, sandalele, rasa, potcapul, mantia, camilafca, metani­ile, crucea și făclia, pe care le primește fiecare monah la călugărie, au o semnifi­cație aparte. Toate au rolul de a proteja și ajuta pe monah în viața pe care o va duce din acel moment, fie­care obiect fiind însoțit de o rugăciune. „Fratele nostru se îmbracă cu haina vese­liei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Să zicem toți pentru el, Doamne miluiește”, rosteș­te cel care oficiază slujba, după ce a apucat de mâneci haina albă a celui tuns în monahism. Apoi continuă:

„Ia semnul Sfintei Cruci pe pieptul său ca să se nevoiască cât îi va fi cu putință a-l urma și în tot ceasul a-și aduce aminte de patimile, scuipările, de defăimările, de rănile, de loviturile peste obraz, de răstignirea și de moartea Domnului Dumnezeului și Mântu­itorului nostru lisus Hris­tos”. Crucea este acum așe­zată la pieptul monahului. Din acel moment, monahul și-a luat angajamentul că va face totul pentru Hristos, așa cum și Hristos a suferit moarte pe cruce pentru el. Tot acum îi este dat noului monah brâul (centura), simbol al înfrânării și al omorârii poftelor trupești, pentru a se dedica în totalitate rugăciunii și ascultării. Și aflăm că atunci „Fratele nostru își încinge mijlocul său cu puterea adevărului, spre omorârea trupului și înnoi­rea duhului”. Ca urmare a poruncii Mântuitorului că­tre apostoli de a merge și de a vesti Evanghelia în toată lumea, monahul pri­mește și încălțăminte nouă pentru a putea să ducă învățătura adevărului în toată lumea, deoarece este unul dintre urmașii sfinților apostoli. Așadar, el „se încalță cu sandalele pentru a vesti Evanghelia păcii”. Rasa (haina călugărească) pe care o primește acum reprezintă haina mântuirii și platoșa dreptății, care îl ferește pe monah de toată nedreptatea și de gândurile cele rele. Potcapul este coiful, nădejdea mântuirii sale, mantia este îmbrăcă­minte de nestricăciune și de curățire, alături de camilafcă. Metaniile pe care le primește acum reprezin­tă sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. De acum, monahul trebuie să aibă toată viața în minte și în inimă rugăciunea ini­mii: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine pă­cătosul”. După ce a primit arma împotriva diavolului, metaniile, călugărul pri­mește în mână o cruce, ală­turi de cuvintele Mântu­itorului. „De voiește cineva să vină la Mine, să se lepe­de de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”. Ulti­mul lucru pe care îl primeș­te este făclia, o lumânare aprinsă, ce este dată în timp ce este rostită rugă­ciunea „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oa­menilor, ca să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru din ceruri”.

Cinci zile de post și rugăciune

Primele zile de după tun­derea în monahism sunt mai speciale. Programul in­tens de rugăciune și izo­larea la care este supus îl păstrează în starea de curățire și de liniște pe care a câștigat-o intrând în rân­dul călugărilor. Rugăciu­nile pe care trebuie să le facă sunt mult mai intense și mai numeroase decât ale celorlalți călugării trebuind să participe la toate slujbele care sunt oficiate la mănăstire, dar având și în chilie un canon mult mai aspru.. Atât în ceea ce privește alimentația și con­fortul, dar și în ceea ce privește programul de ru­găciune. Părinții Bisericii recomandă ca proaspătul monah să nu doarmă decât foarte puțin, și numai pe scaun sau chiar pe jos, să nu se odihnească prea mult, pentru a se dedica mai mult rugăciunii. De asemenea, și în ceea ce privește alimentația, se re­comandă ca aceasta să fie foarte redusă, fiind aproa­pe un post negru. Noului monah îi este recomandat să mănânce foarte puțin, spre seară, și atunci numai mâncare de post, în gene­ral o mâncare bazată pe fructe sau legume.

În aceste zile monahul citește foarte mult din Psaltire, ideal fiind să citească toată Psaltirea în fiecare zi, alături de rugă­ciunile curente, cum ar fi cele de seară și dimineață, Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului sau, când este cazul, canonul de îm­părtășanie. De asemenea, nu dezbracă. niciuna din­tre hainele pe care le-a pri­mit în ziua călugăriei decât după ce termină această perioadă austeră.

Orice păcat se șterge după călugărie

Sfinții Părinți ai Bise­ricii susțin că orice păcat ar fi săvârșit o persoană înainte de călugărie îi este șters, din această cauză fiindu-i dată și haina albă, semn al purității sufletești și trupești. Indiferent de ce păcat a făcut, dacă i-a pă­rut rău pentru el și a luat chipul călugăriei, Părinții Bisericii învață că i-a fost iertată greșeala. Și numele pe care îl primește după ce a fost tuns în monahism este de cele mai multe ori altul decât cel pe care îl avea de la botez, tocmai pentru a marca moartea omului vechi, păcătos, și nașterea unui nou om. Teo­logii consideră că sunt ier­tate păcatele deoarece omul veohi a murit și a renăscut unul nou. Și cum botezul șterge orice păcat, același lucru îl face și călugăria.

„Roagă-te și pentru noi!” După ce a fost îmbrăcat cu noile haine ale ascultării și ale rugăciunii, monahul primește Sfânta Evanghelie în brațe și este așezat într-una din strănile bisericii, unde vin toți cei care au asistat la slujbă și se închină sărutând Sfânta Evanghelie. Totodată, fiecare dintre cei care se închină îl întreabă pe noul monah care este numele său, iar după ce acesta le spune numele pe care l-a primit la călugărie, îi fac o urare, și totodată o rugăminte. „Să te mântuiești întru Domnul, frate, și roagă-te și pentru noi”, îi spun fiecare, răspunsul acestuia amintind că „Datori suntem a ne ruga unii pentru alții!”.

 

Taină sau ierurgie? Referitor la tunderea în monahism, toți teologii re­cunosc că este una dintre cele mai radicale decizii care poate fi luată de cine­va, însă nu toți o consideră doar o ierurgie. Așa cum căsătoria este o taină, prin analogie, foarte mulți teo­logi au susținut că și călu­găria este tot o taină, însă alții au susținut că este doar o rânduială din sluj­bele Bisericii. „Ea este - au spus marii teologi - o taină, deoarece este o taină a po­căinței asumată de la mo­mentul călugăriei și până la sfârșitul vieții. Dar nu­mai dacă este privită așa „ca o pocăință pentru tot restul vieții”, a arătat arhi­mandritul Timotei Aioanei. Călugăria este considerată la fel de importantă ca și taina căsătoriei/fiind una dintre cele două căi de mântuire pe care Biserica le recomandă credincioșilor (celibatul fiind considerat mai mult ca o excepție).

 

Monahul Maxim s-a născut în urmă cu 27 de ani în localitatea ieșeană Belcești și a primit numele de botez Marian Țifui. A urmat cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț, însă, datorită unor probleme de sănătate, a fost nevoit să întrerupă un an, continuând cursurile, ca apoi să le urmeze pe cele ale Facultății de Teo­logie „Dumitru Stăniloae” din Iași. A absolvit în anul 2005 facultatea, lucrarea sa de licență fiind sus­ținută la pr. conf. dr. Ion Vicovan, pe tema „Istoria Schitului Sihla”. În mo­mentul de față urmează cursurile de masterat ale aceleiași Facultăți de Teo­logie din Iași, fiind numit de IPS Mitropolit Daniel și în funcția de secretar al Exarhatului Arhiepisco­piei lașilor. A fost frate de mănăstire timp de aproa­pe 6 ani la Mănăstirea Si­hăstria (acolo unde a și de­venit călugăr), iar ultimii 6 ani la Catedrala mitropo­litană. Lucrarea de licență a monahului Maxim va ve­dea lumina tiparului în cu­rând, după ce a fost revi­zuită și i-au fost adăugate și o serie de fotografii ale Schitului Sihla.