Cum se vopseau pe vremuri ţesăturile

Dumnezeu a făcut lumea colorată în mii şi mii de nuanţe. Oamenilor le place să se înconjure de culoare. Acum, de când s-au inventat vopselele moderne, nu mai este nici o problemă - poţi să alegi pentru îmbrăcăminte, pentru casa şi maşina ta orice culoare vrei. Dar, oare cum se descurcau oamenii până acum 150 de ani, înainte de naşterea chimiei moderne?

Picturile murale din Peştera Altamira din Spania a dovedit că, în urmă cu 15.000 de ani, omul folosea substanţe colorante. Arheologii au găsit în multe locuri borcănaşe cu vopsele, iar în picturi, desene şi în fresce apar oameni îmbrăcaţi în haine colorate. Pentru vopsele se foloseau pământuri şi minereuri cum sunt lutul galben, cel roşu, gipsul, miniul de plumb, grafitul, dar şi plante. Oamenii îşi vopseau ţesăturile, pieile, diferite obiecte, casele şi, nu în ultimul rând, feţele şi trupurile. Femeile rele şi leneşe, fără noroc la vopsit Vopsitul ţesăturilor a fost întotdeauna treaba femeilor. Vopseau lâna, borangicul şi uneori cânepa. Numai ele ştiau cum să adune plantele tinctoriale, adică acele ierburi care conţin substanţe colorante, ce pot fi folosite la vopsit. Mergeau la cules femeile în vârstă, cu multă experienţă, şi copilele, de obicei în zilele de sărbătoare, din primăvară până la sfârşitul verii, când nu erau ocupate cu treburile gospodăriei. Adunau plantele în săculeţe diferite, să nu se amestece, pentru că se strică vopseaua. Foloseau vase de aramă spoite sau vase de aramă bine curăţate. Unele plante trebuiau să fie proaspete, altele, uscate. De la unele luau florile, de la altele, frunzele, rădăcinile sau chiar scoarţa, căci ştiau, din experienţă, care sunt părţile cele mai bogate în coloranţi. Mai întâi, fierbeau plantele bine mărunţite în apă timp îndelungat, până ieşea culoarea din ele. Apoi zeama se strecura, plantele se storceau bine, frecându-se în mână ca să nu se piardă nici o picătură din vopseaua atât de preţioasă. După aceea, zeama se „împietrea“, adică se fixa culoarea cu piatră acră, calaican, borş, apă tare sau leşie, ca tortul să se vopsească frumos şi să nu se decoloreze. Zeama se punea din nou la fiert cu lâna sau se lăsa lâna în apă, la „topit“, timp de mai multe zile. La sfârşit, firele vopsite erau spălate foarte bine, clătite cu apă şi oţet şi uscate la soare. Lâna bine vopsită avea o culoare frumoasă, nu se decolora la soare, nici la spălat. Procedeul fiind foarte complicat, gospodina pricepută la vopsit era rugată de femeile din împrejurimi să le vopsească şi lor lâna. Era mare necaz dacă vopsitul nu reuşea. Din lână prost vopsită nu se ţes covoare frumoase. De teamă, femeile au devenit superstiţioase. Unele credeau că femeile rele şi cele leneşe nu au noroc la vopsit. Altele se abţineau să-şi certe copiii în timpul vopsirii, că se strică vopseaua. Dacă era o înmormântare în sat, nu se apucau de treabă, căci „mor florile“ şi culoarea nu mai iese frumoasă. Nu vopseau niciodată în zi de sărbătoare. Reţete şi culori Româncelor le place roşul şi verdele, mai puţin galbenul şi portocaliul. Albastrul se obţinea prea greu din plante, aşa încât culoarea s-a folosit mai des în ţesături abia odată cu apariţia vopselelor industriale. Negrul şi cafeniul erau culori bărbăteşti, se foloseau pentru pantaloni, pălării şi hainele vârstnicilor. Femeile obţineau nuanţe diferite de galben, de la galben-lămâi la galben-brun, din tot felul de flori şi de rădăcini: sunătoare, rostopască, ştevie, coji de ceapă, frunze de mesteacăn, ramuri de răchită. Un galben frumos şi rezistent s-a obţinut, demult, dintr-o ciupercă, păstrăvi de nuc. Dar cum nucii s-au rărit şi ciuperca este gustoasă, de multă vreme oamenii preferă să o mănânce… Pentru culoarea verde e bună coaja verde de nuc amestecată cu coajă de anin; pentru roşu, se fierbeau flori şi frunze de măr pădureţ, coajă de porumbar, cimbrişor, măceş, arin negru sau coada-cocoşului. Negrul se obţinea tot din nucă verde, dar amestecată cu coajă de arin, iar albastrul era extras din viorele. Sunt mii de reţete de vopsit, din zeci de plante… De mai bine de o sută de ani… Cam de pe la 1870, femeile au renunţat la vopsitul tradiţional. Se împuţinase materia primă, căci livezile şi pădurile erau tăiate, iar pentru vopsit le trebuiau coşuri întregi de frunze, kilograme de scoarţă răzuită de pe crengi, saci de plante. A scăzut numărul oilor, a scăzut şi cantitatea de lână. Ocupându-se din ce în ce mai mult cu lucrul de altă natură, femeile n-au mai avut timp şi pentru vopsit. În plus, a ajuns în sat bumbacul gata vopsit cu vopsele moderne, în culori mai vii. Femeile s-au învăţat să târguiască vopsele sub formă de prafuri şi vopsitul a devenit mult mai uşor. Acum nu mai vopseşte nimeni ţesături; ce rost ar avea, dacă găseşti aţă şi lână colorată în fel şi chip la magazin? Ba, mai mult, puţine mai sunt femeile care cos, brodează şi împletesc; torsul şi ţesutul au devenit un hobby al persoanelor iubitoare de tradiţie. Din fericire, mai sunt destule femei care vopsesc ouăle de Paşti cu foi de ceapă. Viaţa s-a simplificat şi acesta este un lucru bun; dar nu putem să nu regretăm că, odată cu vopsitul tradiţional, a dispărut o lume veche, dar frumos colorată. ▲ Ştiaţi că… - Aceleaşi plante şi aceleaşi reţete erau folosite şi pentru vopsirea ouălor de Paşti? Dar în vopseaua bine fiartă nu se pun sulurile de lână, ci ouăle fierte şi spălate bine şi se lasă mai mult timp… - Culorile cusăturilor de pe hainele ţărăneşti arătau statutul femeilor în sat? Femeile bătrâne şi văduvele aveau cusături negre, femeile tinere şi fetele, colorate. Dar lucrurile sunt diferite de la o regiune la alta. La momârlani, de exemplu, pe Valea Jiului, costumul este cusut doar cu negru. - Până acum o sută de ani, nu purta nimeni haine negre în semn de doliu la sat? Doliul de astăzi este o invenţie a oraşului. - Unele culori erau foarte costisitoare, căci în reţetă se adăugau pietre preţioase pisate? De exemplu, culoarea albastră se obţinea din lapislazuli, un mineral albastru-închis, din care se confecţionează bijuterii. - Ţesăturile vopsite se obţineau destul de greu şi costau mult? De aceea, la multe popoare, purtau haine colorate numai nobilii şi regii? Astfel, culoarea a devenit un simbol social al puterii şi superiorităţii sociale. ▲ Reţetă de vopsit Dacă vrei să vopseşti şi tu lână în verde, desigur, cu ajutorul mamei ori bunicii, uite de ce ai avea nevoie: un kilogram de lână nevopsită, curăţată şi făcută sculuri; 4 kilograme de frunze proaspete de stejar, 40 de litri de apă, care se completează pe măsură ce scade, 80 de grame de calaican, piatră acră (20 de grame). Se fierb frunzele în apă o oră; se strecoară, frecând plantele şi storcându-le cu mâna bine tot în soluţia de vopsit; se adaugă calaicanul şi se ridică temperatura până începe să fiarbă. Se ia de pe foc, se lasă puţin să se răcească lichidul, apoi se introduc sculurile de lână, cu piatră acră. Se lasă până a doua zi, când se încălzeşte din nou lichidul treptat şi după începerea fierberii se mai ţine pe foc 30 de minute. Se scoate lâna şi se spală bine în mai multe ape. În ultima se adaugă oţet, ca să aibă o culoare mai frumoasă.