Curaj şi ingeniozitate

În finalul pericopei evanghelice din duminica trecută, Mântuitorul îi spune Sfântului Apostol Natanael, care fusese uimit de faptul că Hristos îl cunoaşte, „«Mai mari decât acestea vei vedea?». Şi i-a zis: «Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului»“ (Ioan 1, 50-51). În încheierea fragmentului evanghelic din cea de-a doua duminică a Postului Mare (Marcu 2, 1-12) deja remarcăm împlinirea cuvintelor Învăţătorului lumii, căci cei care au asistat la episodul vindecării minunate a slăbănogului au exclamat: „Asemenea lucruri n-am văzut niciodată“ (v. 12). Ce s-a întâmplat în casa aceea din Capernaum de i-a determinat să spună acestea?

Slăbănogul este imaginea celui care doreşte vindecarea, dar nu mai poate face nimic pentru a o obţine. El depinde în totalitate de alţii. Nici măcar actul credinţei nu i se atribuie, căci slăbiciunea lui spirituală este acută: el primeşte tămăduirea sufletească şi vindecarea trupească mulţumită prietenilor săi. Şi, totuşi, aceştia nu primesc nici un cuvânt de laudă. Ei nu sunt felicitaţi pentru gestul lor umanitar, nu sunt gratulaţi cu apelative care să le evidenţieze calităţile de filantropi. Ni se spune că, „văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: «Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!?»“. Celor patru ostenitori nu le adresează nici un cuvânt. Dar nu pentru că nu ar fi apreciat gestul lor. Cu siguranţă, Hristos a binecuvântat jertfa celor patru, în mod cert a fost bucuros să vadă dragostea lor de semeni. De altfel, ei sunt „motivul“ minunii, credinţa lor, încercarea lor, disperată aproape, din moment ce au fost în stare să intre în casă prin acoperiş. Mai sunt, însă, şi alte două aspecte care ne atrag atenţia. În primul rând, setea după cuvântul lui Dumnzeu. Primele două versete ale capitolului al doilea din Evanghelia după Sfântul Marcu ne relatează că, „intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile, s-a auzit că este în casă. Şi, îndată, s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul“. Doar s-a auzit că este acolo. Probabil că oamenii au răspândit vestea cu repeziciune şi, de îndată, casa unde ajunsese Învăţătorul se umpluse şi erau oameni chiar şi afară încercând să audă glasul Fiului lui Dumnezeu. Mântuitorul era cunoscut şi recunoscut ca, măcar, profet al lui Dumnezeu şi, de aceea, toţi alergau spre El. Certitudinea relaţiei cu Cel Preaînalt este suficientă pentru oameni pentru a-l căuta pe cel care le poate oferi ceva ce ei nu au în cotidian: harul şi cuvântul lui Dumnezeu. Odată convinşi de veridicitatea faptelor şi a învăţăturilor lui Iisus, oamenii au căutat să Îl descopere. Era suficient să se audă că este undeva, că acel loc devenea, în scurt timp, neîncăpător: oameni simpli, pescari, agricultori, vameşi, cărturari, farisei, toţi se îngrămădeau să asculte ce spunea Rabi, sau „noul Ilie“, sau „fiul teslarului“, sau Mesia, fiecare raportându-se diferit la Iisus. Toţi căutau să descopere ceva, întotdeauna alt „ceva“. Situaţia se repetă şi astăzi, în biserici. Acolo unde oamenii descoperă preoţi, slujitori smeriţi şi conştiincioşi ai altarelor, prezenţa lor acolo se permanentizează. Simt că acolo este harul lui Dumnezeu şi nu pleacă. Şi umplu biserica şi stau şi afară, doar-doar vor auzi cuvintele vieţii veşnice. Şi, din fericire, cele mai multe dintre bisericile noastre sunt pline. Şi mai este ceva ce ne încântă în pericopa din Duminica Sfântului Grigorie Palama. Ceva ce ne face să aplaudăm şi, în acelaşi timp, ne motivează: gestul celor patru prieteni este unul care probează tăria lor, dorinţa lor de depăşire a oricăror obstacole. Până să ajungă în faţa Mântuitorului, ei au întâmpinat o serie de piedici. Greutatea patului pe care stătea cel paralizat, mulţimile care nu voiau să le facă loc să treacă, dificultatea ridicării paraliticului şi coborârii lui prin acoperiş. Ei au dovedit curaj şi ingeniozitate. Ba a mai fost încă o piedică, prima în ordine cronologică şi cea care, depăşită, a reprezentat punctul de plecare în biruinţa lor: imposibilitatea vindecării celui paralizat. Pentru că nicăieri nu exista şansa tămăduirii: nici în ştiinţa medicală a acelor timpuri, nici în măiestria vreunui vraci şi nici în vreun alt mijloc natural. De aceea trebuie apreciată aşa de mult credinţa celor patru: pentru că nimic din lumea aceasta nu putea să justifice speranţa de vindecare a celui paralizat. Ei au depăşit barierele strâmte de judecată ale acestei vieţi şi au crezut în Cel la care toate sunt cu putinţă (Marcu 10, 27). Şi, de aceea, ne motivează şi pe noi. Dacă ei şi-au pus nădejdea într-Unul pe care nu Îl ştiau, cu atât mai mult noi trebuie să sperăm că toate cele pe care le vom cere de la Dumnezeu le vom primi. Dar asta numai dacă vom dovedi tărie de caracter şi vom birui piedicile, mai mici sau mai mari, care ne vor apărea în faţă. Şi cred că aceasta este una dintre justificările plasării acestui fragment scripturistic în a doua duminică a Postului Paştelui. Căci, după ce ne-am mărturisit ortodoxia acum o săptămână, în duminica numită şi a Sfântului Grigorie Palama, încercaţi de tot felul de ispite, ni se pune în faţă icoana a patru oameni care au depăşit barierele apărute în calea lor. Nu mă îndoiesc că Dumnezeu aşteaptă de la noi aceleaşi lucruri demonstrate de ei: curaj şi ingeniozitate. Curaj - să rezistăm ispitelor ivite în post, ingeniozitate - să găsim soluţiile optime de a păstra cât mai stânsă relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii.