Curăția sinelui prin nevoință
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 144-145; 154
„Pe valea pârâului Sucevița, ce izvorăște din Muntele Obcina Mare, s-au nevoit sihaștri încă din secolul al XIV-lea. În tradiția locului se spune că pe la mijlocul secolului al XV-lea se osteneau în pădurile neumblate ale Suceviței câțiva sihaștri iubitori de Hristos. Drept chilii aveau mici bordeie din trunchiuri de copaci acoperite cu pământ. De asemenea, și biserica în care se rugau era tot din lemn.
Apoi, înmulțindu-se numărul sihaștrilor, s-a vestit peste tot sfințenia vieții lor. Auzind de aceasta o femeie credincioasă din partea locului și dorind să-și împlinească un canon al tinereții sale, s-a făgăduit înaintea cuvioșilor sihaștri să care piatră cu căruța pentru zidirea unei biserici mari în locul celei de lemn. Astfel, timp de 30 de ani, smerita femeie a cărat singură tot materialul necesar pentru zidirea unei mănăstiri din piatră. Pe când biserica era deja zidită, fericita aceasta s-a mutat la Hristos, iar cuvioșii călugări s-au îndatorat să o pomenească neîncetat la sfintele lor rugăciuni.
Aceasta a fost cea dintâi sihăstrie pe valea pârâului Sucevița, înălțată în a doua jumătate a secolului al XV-lea, iar sihaștrii de sub Obcina Mare au fost primii nevoitori din schit. În acest sfânt lăcaș au trăit sihaștri aleși, împodobiți cu multe fapte bune, precum smerenia, tăcerea și neîncetata rugăciune. Numele lor uitate de oameni au rămas scrise în cartea veșniciei. Împrejurul acestei sihăstrii se nevoiau pustnici anahoreți foarte sporiți în cuvioșie. Ei coborau în schit numai duminica, pentru a primi Sfintele Taine, apoi urcau din nou la bordeiele lor. Mai târziu, risipindu-se această sihăstrie, s-a reînnoit la începutul secolului al XVI-lea prin Cuviosul Calistrat Sihastrul. (...) Fericitul Calistrat avea încă darul rugăciunii, al înainte-vederii și al izgonirii duhurilor necurate din oameni, fiind cinstit de toți ca făcător de minuni.”