Cuvântul - de la chemare la Întrupare

Betania. Nori de chihlimbar se odihnesc deasupra casei unde două surori îl întâmpină pe Învăţătorul care le-a chemat fratele din latura şi umbra morţii, cu glasul Său atotstăpânitor de viaţă veşnică: „Lazăre, vino afară!” (Ioan 11, 43). Înaintea Oaspetelui de lumină, Marta se grăbeşte a pune înainte cină din roadele pământului, în vreme ce Maria, netulburată de foşnetele lumii, gustă din cina Iubirii Lui şi simte că nici o altă frumuseţe n-o mai poate răpi de lângă El. Odaia devine Tabor, tăcerea asceză, iar masa altar, pentru că Maria, „aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui” (Luca 10, 39).

Amurgul anului 90 d.Hr., Efes, mica aşezare a provinciei Izmir întemeiată de coloniştii greci, cu şase secole înainte. Pe colina ei înaltă, grandoarea templului zeiţei Artemis se stinge încet sub cenuşa propriilor sale rătăciri, lăsând tot mai limpede orizontul noii învăţături care începea să transfigureze inimile ca o regenerare spirituală a lumii, până în cele mai sensibile forme ale ei. Cu multă luare-aminte şi râvnă întru întărirea acestui Adevăr, învăţăceii şi episcopii trimit rugăminte smeritului Ioan, fiu după trup al pescarului Zevedeu, din Betsaida Galileei, să scrie o Evanghelie, precum dau mărturie rândurile din fragmentul Muratori. Astfel, purtat pe aripile de vultur ale înţelepciunii contemplative, Sfântul Apostol cu chip serafic, ajuns la vârsta marilor patriarhi de odinioară, departe fiind de locurile natale, din porunca împăratului Domiţian (81-96 d. Hr.), va scrie neamurilor Evanghelia sa. Însă, spre deosebire de primele trei, această Evanghelie avea să fie nu doar o mărturie în literă şi duh a trăirii lui ca ucenic ales şi iubit de Cel pe pieptul Căruia îşi plecase fruntea, ci un excepţional tezaur însufleţit de Duhul Sfânt, un act de naştere al dogmelor fundamentale, consolidate mai târziu în Sinoadele ecumenice, o monumentală sinteză a teologiei creştine exprimată într-o perspectivă cu totul nouă, dusă dincolo de hotarele fragile ale înţelegerii omeneşti de atunci şi de mai târziu: Hristos Domnul, Pâinea şi Apa vieţii, este descoperit de Sfântul Ioan nu atât prin spectrul naturii Sale umane, după trup, ci ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi Logos divin de o fiinţă cu Tatăl: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). O Geneză absolut radiantă şi unică în centrul căreia luminează până în cea mai adâncă vibraţie a adevărului ei slava neapusă a Fiului lui Dumnezeu, Cuvântul născut din Tatăl mai înainte de Răsăritul genezei noastre pământeşti. Din veşnicia Cuvântului îşi au existenţa toate câte sunt şi în jurul Lui au fost ordonate cu sens şi măreţie aşa încât nimic nu poate fi conceput în afara Lui pentru că „toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 2-3), cum scrisese la rândul său şi psalmistul David sub inspiraţie divină: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmul 32, 6).

„Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc”

De la Sfântul Ioan, numit cu dreptate Apostolul iubirii, înţelegem că inima omului a fost făcută ca să ardă în iubire pentru El, să cânte, să spere, să strălucească, precum marmura lui Fidias, şi să nu se oprească din dulcele ei suspin până nu-L va găsi: „O, dacă aş şti unde să-L găsesc, dacă aş putea să ajung la palatul Lui!” (Iov, 23, 3). Din dor după făptura ce-I poartă Chipul, Hristos Cuvântul Se frânge pentru noi ca snopul de spice coapte, îmbrăţişându-ne până la moarte pe Cruce cu tot cu suferinţele noastre aduse de tăişul crucilor nu din lemn, ci din jarul patimilor. Având această forţă cosmică „de a acţiona în chip magic asupra lumii” (Lucia Berdan, Mitologia cuvintelor) şi „de a închide în sine taine ascunse de veacuri” (Fernand Comte, Cărţile sfinte), Cuvântul este Cel care a grăit prin profeţii de demult - „fost-a cuvântul Domnului către Ieremia” (Ieremia 33, 1) - şi Cel ce face din noi hristofori pe cât ne este cu putinţă a iubi: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23-24), încât inima va striga cu bucurie, precum Apostolul Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Şi când Hristos Cuvântul este profund interiorizat în cuvinte nerostite, în lăuntrul nostru totul va fi o prefacere şi o pătrundere în sacralitate - „Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima ei” (Luca 2, 19) - şi în această stare extatică simţim că numai El este „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9).

Cuvântul lui Dumnezeu care „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (Ioan 1, 14) Se dăruieşte pe Sine ca hrană cerească - „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 3-4) - dar şi în propriile noastre cuvinte pentru a le umple de acea emoţie ce poate preschimba lacrima în poezie şi tristeţea în primăvară. De aceea, comuniunea de iubire prin cuvânt cu aproapele este într-atât de hotărâtoare în comuniunea cu Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, încât „trebuie să răspundem în mod necondiţionat chemării Lui” (Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt). De această stare duhovnicească se bucură aceia care slujesc Cuvântu­lui - „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Luca 11, 28) - şi, în măsuri variate, dar constante, a fost dintotdeauna năzuinţa oamenilor încă din perioada antică, atunci când popoarele lumii aveau în centrul miturilor lor cosmologice credinţa în Cuvântul de sorginte divină ce separă lucrurile pure de cele comune şi lipsite de un destin special. Astfel că, de la divinitatea egipteană Plah, care „creează lucrurile prin cuvântul său gândit din inimă şi scos pe limbă” (Manfred Lurker, Divinităţi şi simboluri vechi egiptene), la Ogam, zeul cuvântului în religia celţilor, care „stă­pâneşte uriaşa putere pe care cu­vintele o au asupra tuturor fiinţelor” (Michele Mira Pons, Mitologia celtică), şi până la credinţe­le triburilor precolumbiene şi africane unde „Dumnezeu şi zeii au Cuvântul în plenitudinea lui, iar oamenii au trebuit să aştepte să le fie dat” (Jean Delumeau, Religi­ile lumii), oamenii au căutat Ade­vă­­rul până când Cuvântul Însuşi S-a făcut Om. Şi atunci, peste rătăcirile profane s-a lăsat pentru totdeauna cortina istoriei, iar peste lumea întreagă mântuitoarea pace.

De-a lungul timpului, mulţi alţi trăitori mistici înaripaţi de aceeaşi nobleţe a vulturului din Efes, Sfinţi Părinţi, Scriitori bisericeşti, teologi creştini au întărit în cuvintele lor dogma Cuvântului dumnezeiesc, Singurul care „face Istoria” (Paul Evdochimov, Taina iubirii) şi a Cărui Întrupare „uneşte cuvântul şi imaginea” (Leonid Uspensky, Teologia icoanei) pentru că Dumnezeu, Cel ce „are pururea Cuvântul Său născut din El” (Sfântul Ioan Damaschin), S-a pogorât în mijlocul creaţiei prin Fiul, Logosul divin, şi în această Taină „se vădeşte superioritatea creştinismului faţă de alte forme de credinţă” (Rudolf Otto, Sacrul). Întru preamărirea slavei Sale veşnice să-I aducem neîncetat mulţumire, cântându-I din struna inimii asemeni Sfântului Simeon Noul Teolog: „Îngăduie-mi să văd faţa Ta, Cuvinte, şi să mă bucur de frumuseţea Ta negrăită şi să contemplu înfăţişarea Ta şi să mă desfăt de ea; înfăţişare negrăită, înfăţişare nevăzută; e lumină care susură ca apa şi arde ca focul, în inima în care pătrunde neîndoielnic”.