Cuvioasa Macrina îmbrățișează moartea pentru comuniunea sfinților cu o rugăciune

Se scurseseră de acum nouă luni de la trecerea la Domnul a fratelui său mai mare... Episcopul Grigorie se îndreptă în grabă către așezământul ascetic de pe una dintre fostele moșii ale familiei unde sora sa, Macrina, suferea în boala ei cea de pe urmă.

Pe cuvioasă o găsi zăcând bolnavă, culcată nu pe pat, ci pe pământ, pe o scândură. Ca așternut avea un sac de păr, iar în loc de pernă avea altă scândură pusă de-a curmezișul, pe care își rezema capul și gâtul... Trupul său cu totul slăbit de friguri îi amintea ierarhului deopotrivă de mărturia sângeroasă a străbunicilor și a bunicilor, de eroismul ascetic al bunicii din partea tatălui, Macrina cea Bătrână, și al venerabililor lor părinți - retorul și avocatul Vasile și Emilia, transmis fiilor și fiicelor ca o moștenire pentru veșnicie. Pentru această lucrare, Dumnezeu a ales-o pe Macrina cea Tânără, prima dintre copiii acestei familii de aristocrați capadocieni, pusă la naștere prin arătare minunată sub ocrotirea martirei Tecla. Fără să-i poarte numele, a dus mai departe chemarea sfintei celei întocmai cu apostolii printr-o viețuire jertfelnică, în jurul căreia a așezat creșterea duhovnicească a fraților și surorilor sale. Sora lor cea mare și-a convins familia să-și elibereze sclavii și să-și vândă proprietățile din Pont, câștigul fiind folosit exclusiv pentru ajutorarea celor lipsiți. Cu bunica, mama și surorile sale, a trăit retrasă alături de multe dintre fostele sclave, rugându-se, mâncând și muncind cu acestea, constituind împreună o comunitate ascetică dedicată slujirii lui Dumnezeu și aproapelui.

Toți cei patru frați au intrat în această rânduială, preferând imitarea slujirii surorii lor unei cariere similare tatălui lor, pentru care se pregătiseră fie în Cezareea Capadociei, în Constantinopol și în Atena (Sfântul Vasile cel Mare), fie sub îndrumarea Macrinei cea Tânără. Prin disprețul pentru faimă, bogăție și carieră, și-au concentrat talentul oratoric, erudiția și toate celelalte înzestrări cu care impresionaseră din tinerețe într-un mod de viață auster, închinat lui Dumnezeu, cu dragoste de rugăciune și de înfrânare, cu grijă pentru nevoiași.

Bucuroasă și recunoscătoare de revederea cu fratele său venit din Eparhia Nyssei, a început să-i vorbească, mărturisind hotărât despre tainica purtare de grijă a Domnului, despre suflet și despre Înviere... Un dialog mistagogic, pe care ierarhul l-a lăsat Bisericii ca un testament. Mai presus de toate, cuvintele sale au fost pecetluite de o rugăciune:

„Doamne, Tu în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica morții. Tu ai pus începutul vieții celei adevărate și sfârșitul vieții de acum. Tu pentru o vreme odihnești trupurile noastre cu somnul morții și iarăși ne deștepți pe noi cu trâmbița cea mai de pe urmă. Tu dai pământului ca pe un amanet trupul nostru, pe care cu mâinile Tale l-ai închipuit și iarăși îl iei din pământ, pe acel care l-ai dat lui, și în dar schimbi în nestricăciune trupul nostru cel muritor și grozav. [...] Tu ne-ai deschis nouă calea către înviere și, zdrobind porțile iadului, ai surpat stăpânirea morții, adică pe diavol. Tu ai dat semn celor ce se tem de Tine, chipul cinstitei Tale Cruci, spre pierderea vrăjmașului și spre apărarea vieții noastre. Spre Tine, Dumnezeul meu, m-am aruncat din pântecele maicii mele și spre Tine a nădăjduit sufletul meu, din toată puterea mea. Ție mi-am dăruit trupul și sufletul meu din tinerețe și până acum. Pune-mi înainte înger luminat, ca să mă povățuiască la locul odihnei și în sânurile sfinților părinților noștri. Tu, Cel ce ai oprit sabia cea de văpaie și ai așezat în Rai pe vestitul tâlhar, care s-a răstignit împreună cu Tine și a căzut sub îndurările Tale; pomenește-mă și pe mine întru împărăția Ta, că și eu m-am răstignit împreună cu Tine, pironindu-mi cu frica Ta cărnurile mele și înfricoșându-mă de judecățile Tale. [...] Tu, Cel ce ai putere a ierta păcatele, iartă-mi și mie, ca să mă aflu înaintea Ta, când mă voi dezbrăca de trupul acesta, neavând nici o întinăciune în chipul sufletului meu; ci sufletul meu să se primească în mâinile Tale curat și fără de prihană, ca tămâia înaintea Ta”.

Păstrată cu evlavie în Viețile Sfinților pentru luna iulie, ziua a 19-a, este rugăciunea în care cuvioasa a îmbrățișat moartea pentru comuniunea sfinților, a celor din familia ei (anul acesta sărbătoriți laolaltă ca pe o icoană a Paștilor tocmai într-o zi de duminică) și, mai ales, din familia de sfinți a unicului sfânt la care toți suntem făcuți părtași din mila Domnului.