Dărnicie pentru viața în comuniune

Evlavia ireproșabilă formal, dar lipsită de dărnicia care îi înrudește pe oameni cu Bunul Dumnezeu, riscă să zădărnicească eforturile celor care se ostenesc pentru a trăi ca ființe care reflectă chipul iubirii divine. Acolo unde lipsește comuniunea, darul dumnezeiesc îmbelșugat este confiscat de egoism și de egolatrie, este prefăcut în performanță duhovnicească măsurată prin comparație sau în concurență cu ceilalți și este privatizat până la sentimentalizare.

În relatarea pescuirii minunate (Lc 5, 1-11), totul vorbește despre dărnicia nemărginită a lui Dumnezeu: mulțimea care îl îmbulzește pe Hristos pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu, peștii care rup mrejele, barca gata să se scufunde. O atare abundență nu poate fi ținută, ci se cere împărtășită și este transferată celeilalte bărci. Altfel, dacă darul este luat în stăpânire, nu rodește; însă devine lucrător în comuniune, când oamenii trăiesc altruist, chiar jertfelnic.

Cu atât mai mult cu cât pescuirea apostolică presupune „să prinzi pentru viață”, captura nu poate fi acaparată. În expresia „vei fi pescar de oameni” (în gr. esē zōgrōn anthrōpous - Lc 5, 10), participiul verbului zōgreō nu este termenul obișnuit pentru pescuit (în gr. agra, substantiv care înseamnă prindere sau vânătoare, iar în mediul acvatic pescuit sau captură de pește, rezultatul acțiunii fiind moartea sau consumul prăzii), ci unul al cărui înțeles dintâi este acela de „a prinde viu” sau „a captura fără a ucide” (verbul fiind folosit inițial în contexte beligerante cu privire la luarea de prizonieri, lăsându-i vii), cruțând așadar viața celui prins (când se referă la recuperarea prizonierilor, scopul acțiunii fiind salvarea sau reanimarea). Lucrarea promisă lui Simon presupune, așadar, depășirea meșteșugului: pescuitul se încheie cu moartea peștelui, iar propovăduirea Evangheliei scoate - mai bine spus, cheamă - la viață. De aceea, instrumentarul acestei împreună-lucrări cu Domnul este harul (după observația unui părinte latin), tocmai forța iubirii divine creatoare de viețuire în comuniune.

Precum Mântuitorul, Care Se apropie de Simon pornind de la meșteșugul acestuia, Biserica vine în ajutor așezând pescuirea minunată în oglindă cu mărturia Apostolului (2 Co 9, 6-11). Aici zgârcenia și dărnicia sunt evaluate dinspre activități agrare: „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va și secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera”. Normele universale ale lucrării pământului trimit către dărnicia dumnezeiască, care împărtășește dreptatea statornică a lui Dumnezeu reflectată în roadele dreptății, creșterea lucrării întru tot bună și bogăția dăruită spre a se împlini prin milostivire și milostenie, într-o mișcare euharistică de comuniune pe verticală și pe orizontală. Așa cum Simon, copleșit de darul prezenței lui Iisus, este chemat la autodăruire pentru a împărtăși viața dumnezeiască, Sfântul Pavel face apel la solidaritatea creștinilor din Corint (și din alte provincii păgâne convertite la Hristos) să plinească lipsurile comunității iudeo-creștine din Ierusalim, accentuate de persecuții și de o foamete regională severă. Apelul paulin la ajutorare motivat prin îndemnul „Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună”, din inimă și „nu cu părere de rău, sau din silă”, și disponibilitatea lui Simon și a partenerilor (în gr. koinōnoi - Lc 5,10, plural care provine din rădăcina koinos = comun, ca şi koinonia = comuniune) săi în ale pescuitului de a lăsa toate pentru a-I urma lui Hristos descoperă taina dărniciei pentru viața în comuniune, potrivit căreia darul copleșește și se împarte, deopotrivă.

Depășind măsura celui care îl primește, darul nu este oferit spre păstrare, ci spre trecere mai departe (dăruire), iar singurul mod de împărtășire spre viață este comuniunea. Surplusul de bunătate face pururea roditor parcursul ascetic și scoate de sub ispita cuantificării (bilanțului) reușitelor, deoarece pescuirea apostolică (lucrarea Bisericii lui Hristos din fiecare generație și receptivitatea celor care se lasă cuceriţi pentru viața de comuniune) nu are drept criteriu cantitatea, ci viața celorlalți: întâlnirea personală vie și împreună-viețuirea sau solidaritatea după chipul iubitor al Treimii dumnezeiești.