Darul lui Dumnezeu pentru răbdarea şi aşteptarea omului

În data de 24 iunie prăznuim naşterea Sfântului Ioan Botezătorul de către Sfânta Elisabeta, ruda Maicii Domnului. Această săr­bă­toare are o deosebită în­căr­cătură spirituală şi emoţională, având în vedere felul în care s-a petrecut şi semnele prin care s-a arătat. Naşterea aceasta a fost mult aşteptată şi avea să arate drumul venirii pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, în sme­renie şi iubire pentru oameni.

Iconostasele ortodoxe şi icoanele care înfăţişează Împărăţia lui Dumnezeu îl au în planul superior, în stânga Mântuitorului nostru Iisus Hristos - Dreptul Judecător, pe Sfântul Ioan Botezătorul. Atunci când doi dintre Apostoli, îndemnaţi de mama lor, I-au cerut Învăţătorului să-i rânduiască pe ei de-a dreapta şi de-a stânga Sa în împărăţia pe care ei o înţelegeau atunci ca fiind pământească, El i-a refuzat, ştiind că acele locuri sunt pregătite pentru altcineva, după cum spunea şi Scriptura.

Minunata întâmplare a zămislirii şi a naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, ruda cu şase luni mai mare a Mântuitorului Iisus Hristos, ne este relatată de Sfântul Evanghelist Luca în primul capitol al Evangheliei sale. Zaharia preotul, din ceata preoţească a lui Abia, soţul Elisabetei, înaintat fiind în vârstă şi neavând copii, a văzut un înger în Templu, pe când tămâia. Apariţia îngerului desigur că l-a tulburat pe preotul Zaharia la auzul veştii că femeia lui a zămislit şi îi va naşte un fiu. Tulburarea şi mirarea aceasta s-au materializat în mai multe întrebări, nedumeriri şi îndoieli, fapt pentru care Zaharia a fost legat de înger ca să nu mai poată vorbi până la naşterea pruncului, al cărui nume trebuia să fie Ioan, care se tâlcuieşte „Dumnezeu este îndurător”. Îngerul Domnului a spus despre pruncul care se va naşte că „va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit”. Toate acestea însemnau vieţuirea deosebită a viitorului mare proroc şi om al lui Dumnezeu, care va avea puterea şi duhul lui Ilie şi va împlini ceea ce a spus Maleahi prorocul în ultima carte din Vechiul Testament, înainte de venirea Zilei Domnului, adică a Mântuitorului Iisus Hristos.

Locul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul este considerat a fi în satul contemporan Ein-Karem, care se află la Sud-Vest de Ierusalim. Acolo se consideră că ar fi fost şi casa drepţilor Zaharia şi Elisabeta. Sfântul Evanghelist Luca spune, totuşi, că ei trăiau într-un ţinut muntos. Identificarea Ein-Karemului a fost făcută datorită coincidenţei distanţei faţă de Ierusalim (7,5 km), pe care o menţionează arhidiaconul Teodosie, care a săvârşit un pelerinaj la Locurile Sfinte în anul 530. De asemenea, Ein-Karemul este menţionat într-un lecţionar ­georgian de secol VII ca fiind locul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Acolo sunt acum mai multe biserici, ortodoxe şi catolice, dedicate evenimentelor din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul, pe care le vizitează credincioşii în pelerinajele pe care le săvârşesc în Israel. Din Evul Mediu s-au păstrat două biserici, una aparţinând ordinului călugăresc catolic al franciscanilor şi alta ortodoxă, în cinstea întâlnirii Fecioarei Maria cu Elisabeta, construită se pare chiar deasupra casei gazdelor de acum două milenii. Tot în această localitate mai este o mănăstire rusească, unde se poate vedea izvorul Fecioarei Maria şi unde se păstrează un stâlp din casa Zahariei şi a Elisabetei.

Sfântul Ioan Botezătorul a fost întotdeauna văzut ca un model de proroc, care vesteşte voia lui Dumnezeu, în vederea întoarcerii inimilor oamenilor, dar şi ca un model de viaţă îngerească, preluată de monahi. De asemenea, Sfântul Ioan este considerat model de dârzenie, fidelitate faţă de credinţă şi virtute.

În una din predicile sale, cunoscutul Mitropolit Antonie de Suroj spunea despre Sfântul Ioan Botezătorul: „Şi iată că Ioan a locuit mai bine de treizeci de ani în locuri pustii, s-a luptat cu inima sa, s-a luptat pentru viaţa sa şi a ieşit să propovăduiască, mărturisit fiind de Dumnezeu ca cel mai mare, şi nu doar atât. Evanghelia nu ni-l numeşte proroc, ci glas. El s-a îngemănat atât de mult cu voia lui Dumnezeu, încât a devenit una cu acel cuvânt de viaţă dătător pe care trebuia să-l rostească spre mântuirea oamenilor, spre trezirea lor, pentru ca să strălucească viaţa şi bucuria în inimile celor care aud glasul. Nu era doar un om care vorbea, ci era Însuşi Dumnezeu, Care vorbea prin glasul lui. Aşa spuneau sfinţii. Un ascet din muntele Athos, trecut de curând la Domnul, spunea că sfinţii nu vorbesc cu de la sine putere, ci doar de la Dumnezeu. Ioan a refuzat tot ceea ce este pământesc pentru a-I aparţine lui Dumnezeu şi Domnul S-a întors spre cei care locuiau pământul, nu l-a lăsat în pustie. Atunci când Dumnezeu a devenit nedespărţit de Ioan, l-a trimis pe acesta la oameni, ca şi ei să cunoască acea viaţă pe care a cunoscut-o Ioan”.
Virtutea Sfântului Ioan Botezătorul a fost apreciată atât de poporul care-i asculta îndemnurile, cât şi de Mântuitorul Hristos, Care a spus despre el că este cel mai mare bărbat născut din femeie. Sfântul Ioan a spus despre sine însuşi că el este „prietenul Mirelui”. Acelaşi Mitropolit Antonie de Suroj explică foarte frumos această expresie: „Dar ce înseamnă aceasta? În antichitatea ebraică, la fel ca şi în cea păgână, mirele avea un prieten care se îngrijea de toate înainte de nuntă şi care, după nuntă, îi conducea pe miri în cămara nupţială, el rămânând să păzească intrarea pentru ca nimeni să nu deranjeze întâlnirea tainică a minunatei iubiri conjugale. El era prieten, pentru că ştia să rămână dincolo de uşă. Bucuria lui era desăvârşită prin aceea că bucuria mirelui şi a miresei erau acum desăvârşite; ei rămâneau împreună, iar prietenul era apărătorul acestei întâlniri. Voi întreba acum: cine dintre noi poate fi un astfel de părtaş la o bucurie străină? Să facă totul pentru ca bucuria să se întâmple, să strălucească într-o lumină veşnică, iar el să se îndepărteze, să o păzească şi să rămână uitat, dincolo de uşă? Să încercăm să ne aţintim privirea cât mai des asupra acestui chip măreţ, dar uman, al Botezătorului şi să învăţăm cum să trăim deplin, din toate puterile noastre, până la ultima picătură a efortului nostru omenesc!”