De ce nu vorbesc manualele de psihologie despre iertare

Asupra iertării, literatura psihologică şi pedagogică este foarte sărăcăcioasă. Despre ea nu s-a scris aproape deloc, iar atunci când este invocată se constituie într-un factor secundar care ar determina alte conduite „demne“ de interesul ştiinţelor sus-menţionate. Iertarea este înţeleasă ca o condiţie a evitării stărilor anxioase, care conduce la stabilitatea intrapsihică, la un anumit confort ce anunţă o bună relaţionare cu alte persoane. În psihoterapie, ea este recomandată pentru vindecarea psihozelor sau a unor stări depresive. De asemenea, iertarea este amintită atunci când se face referire la uitare, mai mult în calitate de stare neutrală, naturală şi nu ca o pornire intenţională, stabilă a fiinţei umane. Dacă ar fi s-o „definim“ prin intermediul conceptelor acestor discipline, am putea spune că iertarea este o conduită complexă, de ordin cognitiv, voliţional şi emoţional, având caracter adaptativ, de „anihilare“ a unor porniri distructive la adresa altei persoane, de sublimare a „răului“ interior în ceva inofensiv şi stabilizator pentru ca un subiect să intre într-un raport normal cu altcineva.

Suntem foarte miraţi de faptul că o astfel de valoare comportamentală a fost trecută cu vederea de acest cadraj teoretic. Poate şi din cauza complexităţii acestei conduite, poate datorită „miopiei“ unor constructe teoretice care nu „văd“ decât realităţi convenabile (uşor de descris, de descifrat), dar poate şi datorită unor cauze „ideologice“ pentru că, vezi Doamne!, ştiinţa nu se ocupă de chestiunile „obscure“ (ca să nu zic obscurantiste). Literatura creştină, în schimb, a substituit cu brio ceea ce ştiinţa ar fi putut să facă. Şi nu este singura realitate spirituală neglijată; amintim în treacăt şi alte stări precum iubirea, ura, dăruirea, compasiunea, jertfirea etc. care s-au „bucurat“ cam de acelaşi tratament. „Iertaţi-vă unii pe alţii“, „nu lăsaţi să apună soarele peste mânia voastră“, „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac…“, „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…“ - iată câteva îndemnuri care exprimă nu numai una dintre cele mai importante conduite ale creştinismului, ci şi esenţa acestei valori. Iertarea ne scoate din condiţia umană „decăzută“ pentru a ne înălţa la una pe care Dumnezeu ne-o propune pentru a deveni întru asemănare cu El. „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre“ (Matei VI, 12, 14-15). Nu este vorba de o simplă poruncă, cu un caracter ultimativ, ci de o recomandare pentru a fi asemenea Mântuitorului. Legea „nouă“ vine cu un alt înţeles al raportării la cel care ne greşeşte: „Aţi auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă vă spun vouă: să nu staţi împotriva celui rău... Aţi auzit ca s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc“ (Matei V, 38-44). Iertarea înseamnă să ne reconstruim persoana în concordanţă cu o altă zare de valori, punând în paranteze egoismele şi infatuările de tot felul, pentru a-l înţelege şi ferici pe celălalt. Iertarea este iubirea în cea mai concretă prefigurare a ei. Ea presupune o reconversie a propriei fiinţe pentru a-l accepta pe celălalt (bun, ne-bun, nu mai contează cum). Ea presupune ridicare pe o nouă treaptă existenţială, prin obnubilarea unor porniri ce ne sărăcesc. Iertarea este o „trambulină“ subiectivă de transgresare a răului, de aureolare pozitivă a lui, de înaintare către pace, regăsire, îmbogăţire. Este un mod de a ne descoperi şi a ne împăca cu noi înşine. Este dărnicie, generozitate, expansiune, chiar dacă aceste acte nu se văd, nu primesc o expresie exterioară. Este o stare interioară prin care legea divină devine o lege personală. Cu acest act, supranaturalul coboară în noi şi în relaţia cu celălalt. Iertarea presupune o re-naştere axiologică, o repoziţionare faţă de tine în raport cu un altul. Nu înseamnă uitare (care este pasivă), ci refacere activă a propriului contur spiritual. Nu asupra altuia lucrăm (chiar dacă pe acesta îl vizăm), ci asupra nouă înşine. Nu se face din considerente de faţadă, din politeţe, că aşa se cade. Desigur, la iertare nu ajungem imediat, ci prin multiple decantări, deliberări, eliberări. Iertarea nu survine dintr-o dată, pe nepusă masă ori la comandă. Ea antrenează modul nostru întreg de a fi, cadrajul valoric interior, istoria existenţei de până la un moment dat. Este supremul examen de voinţă şi de re-orientare existenţială. Astfel de chemări nu concordă cu „legile“ actuale ale unei societăţi concurenţiale (translate, de bună seamă, şi în spaţiul educaţional). Suntem îndemnaţi la tot pasul să intrăm în competiţie, să ne impunem personalitatea, să ieşim în faţă. Învăţământul contemporan este construit pe presupoziţiile ne-iertării, ale consemnării, ale sancţionării, ale culpabilizării, iar acest lucru nu conduce decât la o fiinţă autosuficientă, infatuată şi ne-liberă. Şcoala ne învaţă cum să ne impunem în faţa semenilor şi mai puţin în serviciul lor. Când şi cum ne poate învăţa să (şi) iertăm?