Umbra luminii

„Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Prea­înalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema.” Este această scenă, dramatică, tot Începutul din care se naște un nou timp... De bună seamă, cea mai complicată narațiune din Scriptură, pentru că este cea mai simplă. Ce poate fi mai naiv, îmbucurător și mai banal în bucuria lui nemăsurată decât nașterea unui prunc? Și totuși, în jurul acestui act s-au construit cele mai înalte edificii ale gândirii ome­nești. Cum să accepte biata noastră minte că zeul, non-timpul, eternitatea, creatorul-a-toate intră firesc în lumea noastră? Poate că nici vindecările minunate ale Hristosului, nici Învierea de mai târziu, nici Înălțarea la Cer nu sunt atât de greu de lămurit ra­țional, ele intră oarecum în ceea ce mintea își poate imagina despre Cel Atotputernic. Dar faptul că El Se naște? Ca orice prunc? Asta chiar este imposibil de dus! Și, mai departe, după grele pătimiri, moare ca orice alt om? Din iubire, s-a spus, dar ce-i un cuvânt? „Un scandal” a fost numit de către mulți înțelepți, pentru că este marele eveniment unic al istoriei. Neasemănător cu nici un altul. Imposibil de comparat. Istorie înseamnă aici întregul spa­țiu-timp-miș­care al universului, al tuturor universurilor, câte vor fi inventariind cosmologii. Așa ceva nu s-a mai întâmplat și nu se va mai întâmpla. Și nu ne ia vederea, nu ne orbește, ne strivește prin simplitatea lui infinit pilduitoare. Părinții: oameni dintre cei mai simpli, ieslea, animalele, păstorii, magii, mulțimea de oameni aflați la Betleem sunt adeveriri care sporesc realismul celui mai ireal dintre momentele Lumii.

Creștinismul a introdus, cum s-a observat, ca element nou al religiei, credința. Sfânta naștere întemeiază, este cel dintâi dintre toate actele ce se impun credinței, nu poate fi înțeleasă decât prin actul trans-rațional al credinței. Care vine în complinire cu mărturia. Scriptura Sfântă este o culegere de mărturii: Fiul a venit să-L mărturisească pe Tatăl, profeții mărturiseau mesianic pe Cel așteptat, care va-să-vină, copilul tresare în pântecul Elisabetei, aceasta adeverește „cu glas mare”: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1, 42), rumegătoarele care-i încălzesc pe Prunc și pe Maica Lui, steaua, Magii toți mărturisesc, dreptul Simeon la fel, nuntașii din Cana, apostolii și evangheliștii, cei vindecați sau înviați de Acela pururea pe drum, fecioarele care găsesc mormântul gol, Toma, chiar și demonii alungați de El... totul și toți și toate mărturisesc. Și totul se află concentrat în această ima­gine originară, parcă anume făcută să fie prinsă în icoane. Realismul ei subliniază tocmai abisul ontologic care se cască în acel moment și fulgerătoarea lui acoperire de către iubirea kenotică. Noi pășim peste acest abis pe podul acestei iubiri, cum în alte imagini Dumnezeu pășește pe nori. Ea dă consistența existenței noastre. Fiul ni L-a arătat, ni L-a mărturisit, ni L-a explicat (exegesato spune sugestiv textul grec) (Ioan 1, 18) pe Tatăl. Lumina Lui, care ar fi putut să ardă de o mie de ori orice privire lumească (Schimbarea la Față), s-a adumbrit, iată, prin zborul îngerilor. A fost mare foială în cer atunci: îngeri, aștri, păsări s-au agitat prevestind Întâmplarea. Pentru că pe Prunc toți Îl pot vedea. Chiar dacă puțini pot vedea și ce este El într-adevăr. Și El îi va întreba pe Apostoli mai târziu despre aceasta: „Dar voi cine ziceți că sunt Eu?” „Lumina feței lui Dumnezeu” (Ps. 4) se arată prin Prunc, fără să ardă, precum fuseseră în pericol Moise și profeții. Tremendumul, groaza au dispărut cu totul înaintea acestui scenariu casnic, de o suavitate fără rest. Făcută parcă anume să fie sculptată în zahăr candel sau ciocolată. Să ai curajul a spune că, dincolo de firoscoasele dispute despre trinitate sau ousia, în această imagine, muzicală prin compoziție, se ascunde cea mai adâncă teologie? Și, aș adăuga, colindele și iconografia naivă. Decembrie se află sub semnul naș­terii și copilăriei: povestea discretului făcător de bine, devenit din „sfânt” „moș” Nicolae, aducătorul de daruri, este semnificativă fie și doar prin această măruntă schimbare de vocabulă din limba populară. Mai sunt zămislirea Sfintei Fecioare Maria și, firește, apogeul: Crăciunul. Bătrânețea sfinților, pe de o parte, și cură­țenia copilului abia născut, pe cealaltă parte. Timpul bătrân și cel tânăr din colinde și mitologii. Și mai este ceva în această dramaturgie cosmică: drumurile. Toată lumea pare a se afla pe drum, e un du-te-vino continuu (priviți o clipă în jurul vostru!). Mulțimile de oameni și Sfânta Familie se îndreaptă spre Betleem, magii vin de foarte departe și caută, păstorii la fel: „Și, grăbindu-se, au venit și au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc culcat în iesle” (Luca 2, 16), Irod își trimite oamenii să caute de asemenea, părinții și pruncul abia născut sunt nevoiți de îndată să ia drumul Egiptului. Nu se poate să nu vedem aici o icoană epică a condiției noastre itinerante. Singurii care nu se deplasează sunt cei închiși în case, care nu o primiseră pe Maică să-i dea adăpostul, fie și cel mai umil. Crăciunul este primire și primenire. Curățirea lumii. Se poate accepta sintagma smerenie absolută? Ea este adevăratul spirit al Crăciunului.