Orânduirea postului după Sfântul Sofronie Saharov

„Taina suferinței o înțelegem de-abia mai târziu, la început o pri­mim ca pe o condiție a creș­terii noastre în Dumnezeu”, spune Sfântul Cuvios Sofronie Saharov (1896-1993) cu privire la nevoința postului ca drum spre Înviere. Fiind în a treia săptămână a Postului Mare, aproape de jumătatea lui, expunem câteva sfaturi de la acest cunoscut părinte duhovnicesc al secolului 20, care ne pot mobiliza să petrecem cu trezvie, atenție și folos timpul rămas până la Învierea Domnului.

Întru început aș îndrăzni să spun că Sfântul Cuvios Sofronie Saharov, ucenic al Părintelui Siluan Athonitul, un alt mare părinte duhovnicesc al secolului trecut, a devenit prin scrierile sale aproape indispensabil pentru călăuzirea omului modern pe drumul binecuvântat al devenirii întru Dumnezeu. Ex­pe­riența sa duhovnicească se adresează omului din societatea contemporană, fracturat pe mai multe planuri ale existenței și supus unei extenuări psihice și trupești nemaiîntâlnite în istoria umană. Situația este mult mai gravă, cu cât înțelegem că Părintele Sofronie remarca faptul că la sfârșitul Primului Război Mondial (1914-1918), în urma atrocităților inimaginabile și a morții la scară industrială, în lumea de atunci, credința ajunsese aproape cu neputință să mai fie purtată de cineva. Iată că, la un secol de atunci, probabil că starea omului este și mai grea, de aceea cuvintele sale sunt în același timp profetice, dar și călăuzitoare spre o mai bună înțelegere și trăire a Adevărului.

Să avem în minte țelul postului

Cuviosul ne îndeamnă ca, în vremea postului, omul care se angajează la chemarea Bisericii trebuie să își construiască în mintea sa țelul pentru care ține postul și pentru ce se nevoiește după puterile lui. Țelul nostru este ajungerea la Învierea Domnului din morți. Această realitate trebuie să fie permanent în fața ochilor noștri. „Astfel, ne vom alcătui nouă înșine acest tablou pentru Marele Post și vom vedea cum un Om pe pământ a hotărât în Sine să urce pe Golgota și să rupă cătușele de fier ale blestemului pentru păcatul lui Adam, să rabde absolut tot ceea ce nimeni pe întreg pământul nu a înțeles, nimeni nu a putut cu adevărat pătrunde”, spune părintele.

În această hotărâre a Domnului de a urma calea suferinței suntem cuprinși și noi. De aceea, postul este în esență un act al voinței omu­lui. Omul dorește să se asemene cu Domnul Hristos, astfel că, la final, Învierea Domnului trebuie să fie și o înviere a sufletului și a trupului omului, o înviere duhovnicească pe plan personal. „Taina suferinței o înțelegem de-abia mai târziu, la început o primim ca pe o condiție a creșterii noastre în Dumnezeu”, este constatarea Cuviosului Sofronie. Postul este în același timp și un act de ascultare a omului față de Biserică. Nu putem pătrunde adâncimea lui de la început, dar ne predăm și acceptăm că este necesar firii umane. Cuviosul mai spune că este „condiție a dezvoltării noastre, spre a-L putea primi de Cuvântul lui Dumnezeu și spre a ne însuși căile Sale în viața practică”.

Fiecare să se nevoiască după putere

În lucrarea practică, postul poate fi urmat în multe feluri. Părintele amintea de părinții din Athos din vremea sa, care timp de patruzeci de zile nu mâncau nimic, sau de faptul că la mănăstiri, în primele trei sau cinci zile din prima săptămână se ajuna complet, fără apă și hrană, dar constată că, în condițiile de zdruncinare psihică din lume, omului îi este greu aceste măsuri. El spune: „Fiecare să-şi aleagă postul după puterile proprii. Fiecare de bunăvoie să întâmpine nevoinţa care se deschide înaintea noastră. Şi astfel ei vor fi în stare să treacă întregul post fără ca să piardă din vedere adevăratul ţel: să întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învierii”. Părintele spune că nevoința postului trebuie asumată de fiecare persoană în parte. El explica că la mănăstirea sa, prima, a patra și ultima săptămână erau ținute cu o nevoință mai intensă față de celelalte săptămâni, dar omul poate hotărî pentru sine mai mult sau mai puțin. Apoi, mai spune că pentru oamenii tineri este folositoare o anumită mișcare a trupului în post, adică mătăniile mari și închinăciunile până la pământ: „Iar mătăniile acestea pe care le face omul zi şi noapte servesc ca trupul să rămână în mişcare şi în încordare. Altfel, pentru un trup tânăr lipsa mişcării devine de nesuferit şi dăunătoare. De aceea, în biserică se fac rugăciuni cu mătănii mari. Aceasta, pe de-o parte, este expresia smereniei noastre, iar pe de altă parte, mişcarea fizică este de neapărată trebuinţă în absenţa muncii”.

Intrarea în procesul mântuirii întregii omeniri

Părintele are în vedere și aspectele neimportante ale vieții omului care îl pot tulbura în post. Ele nu pot fi depășite decât dacă omul are imprimat în minte țelul postului, învierea noastră din moarte. Piedicile inerente traiului zilnic se convertesc în duhul dragostei lui Hristos: „Nu trebuie să ne uimim că în viaţă se nasc neînţelegeri, mai cu seamă în post. Dar trebuie să ne învăţăm să preabiruim greutăţile pomenite, pentru a împlini legea lui Hristos, Care zice: Iertaţi orice aveţi asupra cui­va, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să ierte vouă greşalele voastre. Iar prin faptul de a ierta greşalele fratelui sau ale sorei noastre intrăm în procesul mântuirii întregii omeniri”, spune Cuviosul.

Paradoxul de neexprimat al vieții duhovnicești, de neînțeles pentru lume, este că bucuria vieții veșnice se naște în omul care de bunăvoie se înscrie în logica strâmtorării de sine, a micșorării și nu a afirmării dominante. Postul este timpul cel mai propice ca în noi să se nască această trăire. Cuviosul Sofronie spune: „Cu cât mai puternic va fi în noi Duhul, cu atât mai uşor vom uita toată rana şi vom ierta toată jignirea pe care ne-o pricinuieşte fratele, şi cu atât mai bogat se va revărsa asupra noastră bucuria vieţii veșnice. A se micşora - este un măreţ act duhovnicesc înaintea lui Dumnezeu. Însuşi Domnul S-a micşorat pe Sine. Citim la părintele nostru Siluan cuvintele: «Harul trăieşte în cei mai mici, iar nu în cei mai mari». Aşa i-a dat Domnul să înţeleagă: cu cât mai mult se smereşte omul, cu cât mai mult se avântă la nevoinţa însărăcirii, cu atât mai înalt se va afla înaintea lui Dumnezeu, şi cu atât mai mare putinţa lui de a primi marele har”.

 La final rămânem cu acest gând al părintelui, că nu putem înțe­le­ge cu adevărat rostul nevoințelor postului, dar le primim cu smerenie ca o condiție a învierii noastre.

(Citatele de la Sfântul Cuvios Sofronie Saharov au fost luate din lucrarea: Arhimandritul Sofronie, „Cuvântări duhovnicești”, volumul 1, trad. ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004.)