Îndreptarul de viață creștină al Sfântului Serafim cel Răbdător

Câteva cuvinte despre viața credinței după modelul pe care ni-l oferă Sfântul Cuvios ­Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, unul dintre sfinții canonizați recent, a cărui viață și lucrare sunt aproape necunoscute. Deşi nu se bucură de anvergura sfinților ­Arsenie Boca, Ilie Cleopa sau Dumitru Stăniloae, totuși viața lui a fost un balsam pentru mulți care treceau pragul mănăstirii la vreme de restriște. Într-o predică la Duminica a III-a din Postul Mare - a Sfintei Cruci, Sfântul Serafim explica de ce Biserica cheamă neîncetat pe credincioși să-și mărturisească păcatele, ca să facă început de viață nouă prin pocăință. 

„Pentru mântuirea sufletului nostru a venit în lume Mântuitorul Hristos; pentru suflet a purtat crucea suferințelor și a răbdat rănile celor fărădelege; pentru suflet a înviat și S-a înălțat la cer; pentru suflet a trimis pe Sfântul Duh și a rânduit sfintele taine ale Bisericii, ca tot cel ce vrea să urmeze Domnului, să fie ajutat în calea sa de mântuire. Pentru suflet și mântuirea lui avem cel mai mare dar, Sfânta Împăr­tășanie” („Ieșit-a…”, pag. 98).

O parte din predicile Sfântului Serafim, din care am citat până acum, au fost publicate în anul 1948, când vatra mănăstirii de la Sâmbăta era tot mai des cercetată de credincioși. Din cuvântul înainte al cărții vedem intenția autorului: „Lucrarea noastră are menirea să pregătească sufletele credincioșilor pentru primirea Sfintelor Taine ale împăcării omului cu Dumnezeu să fie de folos sufletesc celor ce ne cunosc străduințele și să aducă măcar puțină mângâiere celor ce stau departe de noi”.

Necesitatea acestor predici era în primul rând pastorală, într-o perioadă când informația teologică nu stăpânea mass-media, când credincioșii erau lipsiți de Sfânta Scriptură, iar ritmul vieții era anevoios. De aceea, predicile sale pot fi considerate un mic îndrumar de credință pentru cei care caută un mod practic de viețuire duhovnicească. Cine are răgazul să le parcurgă înțelege cât de ancorat era sfântul în viețile credincioșilor săi și ale timpului pe care îl parcurgea. Nu se erija într-un savant teolog de catedră, cu toate că ar fi putut fi, textele lui publicate în revistele vremii arată rigoare știin­țifică și fin discernământ social și spiritual, ci era un adevărat păstor capabil să sesizeze nevoile „oilor” sale şi să vină în întâmpinarea lor. Traducerile și temele în jurul cărora se oprește, cel puțin în studiile publicate în revistele teologice, ne descoperă un păstor care a asimilat etosul ortodox, modul în care Biserica a răspuns la ­problemele pastorale și culturale de-a lungul timpului, neuitând de erezii și cruciade.

Chiar dacă era monah și trăia în mănăstire, cunoștea în amănunt nevoile și grijile oamenilor pe care încerca să-i câștige pentru Hristos, arătându-le cu delicatețe ce le lipsește pentru o viaţă în credință. „Prăpastia între lumea săracului și aceea a bogatului s-a adâncit sau s-a micșorat pe măsură ce în sufletele oamenilor a crescut sau a scăzut dragostea creștină” („Ieșit-a…”, pag. 31).

„Legea vieții duhovnicești cumpănește cu cântarul dreptei socoteli, cerându-ne să nimicim păcatul prin virtute, răul prin bine, duhul patimilor prin al virtuților. Odată biruitori în lupta noastră de duh, va odrăsli în sufletul nostru floarea de crin a mântuirii. Ea crește și rodește sub razele binefăcătoare ale darului dumnezeiesc” (Ieșit-a…, pag. 92).

Barometrul unei vieți care lucrează la taina vindecării sufletului

În acest sens, tema mărturisirii păcatelor este una vitală pentru Sfântul Serafim în afirmarea credinței, ea este barometrul unei vieți care lucrează la taina vindecării sufletului, pentru că „Sfânta Taină a Mărturisirii este mâna milostivă a lui Dumnezeu pentru toți păcătoșii, întinsă până la sfârșitul veacurilor, ca cei ce vor să se mântuiască să aibă scut și pavăză de apărare împotriva păcatului” („Ieșit-a…”, pag. 100).

Profund ancorat în mentalitatea epocii, sfântul insistă în cuvântările sale pe necesitatea unei mărturisiri adevărate, conștient că „păcatul abia este lovit în frunzele lui, rădăcinile și trunchiul fiind bine înfipte în firea păcătosului”.

Imaginea lumii pe care o de­scrie este cât se poate de vie și pentru creștinul de azi: „Mulți dintre noi, venind la scaunul Sfintei Mărturisiri, nu ne-am luat osteneala nici măcar să ne cercetăm viața noastră, fiind cu totul nepregătiți. Așteptăm din gura duhovnicului să ne aducă aminte de păcatele noastre, ­uitând că prin acest mijloc îngreunăm atât sufletul preotului duhovnic, cât mai ales sufletul nostru, ispitit mai mult decât oricând să-și acopere păcatul. De aceea avem datoria să ne pregătim sufletește cu multe zile îna­inte, făcând rugăciune și postire adevărată. După ce am închis ușa grijilor pă­mântești și ne-am retras în cămăruța sufletului nostru, să stăm de vorbă cu judecătorul faptelor noastre - conștiința - și glasul ei ne va spune cum ne aflăm cu viața noastră. Avem să ne dăm seama cu de-amănuntul de faptele, vorbele și gândurile pe care le vom cerceta în lumina Sfintei Evanghelii” („Ieșit-a…”, pag. 101).

Criteriul acestei judecăți, în lumina Evangheliei, aduce în creștinul onest duhul smereniei, o virtute pe care sfântul o consideră absolut necesară atunci când ești dispus să pui început bun, de viață nouă.

Într-un articol din Îndrumătorul Bisericesc (1965) insistă, după modelul Sfântului Nicodim Aghioritul, că un creștin treaz se privește pe sine și nu scapă prilejul pocăinței din pricina mândriei. Iar modul prin care poate dobândi această trezvie este dat de exersarea faptelor pocăinței: postirea, plecarea genunchilor, privegherile, ostenelile, lacrimile și alte nevoințe folositoare. Toate au rostul, spune sfântul, de a întoarce viața omenească spre scopul ei firesc, spre iubirea lui Dumnezeu („Din bogăția…”, pag. 224).

Sfântul îndemna la stăruință în osteneala pocăinței pentru a primi ajutorul după care te nevoiești. Într-o lume care nu este dispusă să vadă păcatul, cuvântul sfântului ne face atenți la responsabilitatea pe care o avem cei care ne declarăm creș­tini în a ne recunoaște păcatul și a căuta pocăința, căci „rana e păcatul, leacul e po­căința. Rana are vindecare; leacul curăță şi vindecă”. De aceea e nevoie de stăruință în viața creștinului. Conștient de căderile omului, nu înceta să-i motiveze lucrarea duhovnicească: „A greși e slăbiciune a firii omenești. A te îndrepta este dar și milă dumnezeiască. Stăruie și tu, frate, pe urma pașilor lui Iisus, apro­pie-te cu credință și dragoste și vei auzi cuvintele Domnului: Voiesc, mântuiește-te!” („Ieșit-a…”, pag. 102).

Terapia duhovnicească pe care o propune sfântul este simplă și fără echivoc: „Precum trupul sănătos se ferește de boală, așa și sufletul să se ferească de păcat. De cade în păcate, e chemat să facă pocăință și pe măsura mărimii păcatului să fie și vindecarea pocăinței.” După modelul Sfântului Vasile cel Mare, din care a tradus mai mult decât a publicat, descrie viața creștinului drept una cu rost în măsura în care creștinul se străduiește să-și păstreze mintea și să-și întărească voința în vederea săvârșirii binelui, având grijă bună de modul cum primenește gândul, ca acesta să fie cuget înțelept și sănătos la săvârșirea faptelor mântuitoare („Din bogăția…”, pag. 216).

Analogiile pe care le folosea erau simple, mergeau direct la sufletul credinciosului pentru că le simțea accesibile, într-o logică ce-i lumina înțelesuri duhov­nicești. Iată o mostră: „Rostul rugăciunii este să înalțe sufletul nostru de la cele pământești la cele cerești, luminându-l cu darul lui Dumnezeu. Deci, precum fumul de tămâie își ia zborul tot mai sus până se pierde în văzduh, tot așa rugăciunea noastră înalță pe aripile duhului, până se pierde în văzduhul sfințeniei lui Dumnezeu”.

Despre rugăciune a publicat mai multe texte, unele dintre ele traduceri din Evagrie Ponticul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Marcu Pustnicul, Sfântul Ioan Gură de Aur sau diferite omilii, adevărate florilegii de înțelep­ciune filocalică.

După Sfântul Marcu Pustnicul, sfântul ne învață că rugăciunea adevărată este aceea care se săvârșește cu mintea adunată și stăruitoare, iar privegherea, rugăciunea și răbdarea necazurilor ne sunt folositoare, pentru că prin ele ni se îmblânzește inima sălbăticită de patimi. Cine stăruie în rugăciune, post și răbdare va primi ajutor de la Dumnezeu să săvârșească și alte osteneli folositoare de suflet.

Armă prin care ne învingem ego-ul

Sfântul parcă ne spune că exercițiul rugăciunii este o armă prin care ne învingem ego-ul și-L lăsăm pe Domnul să străpungă inima rănită de neiubirea fratelui. Este una din marile probe ale credinței. De fapt, „Lex orandi, lex credendi”.

Problema omului modern este legată în primul rând de lipsa exercițiului duhovnicesc ce vine dintr-o negare a divinității chiar și atunci când acceptă diversele forme ale sacrului laicizat. Poate n-ar fi o situație alarmantă dacă creștinii nominali ar fi mai responsabili în valorificarea credinței pe care spun că o mărturisesc, dar față de care nu au nici o perspectivă eclesială. Tot atât de adevărat este și faptul că imaginea Bisericii este din ce în ce mai șifonată de tot felul de scandaluri care acoperă prin amploare rostul ei în mântuirea sufletelor care aleargă la Hristos.

Efortul pastoral este îngreunat azi și de multitudinea ofertelor spirituale, piața e invadată de o mulțime de guru, iar nevoia omului este legată în primul rând de realitatea unui dialog personal, nu instituțional. Poate de aceea, Sfântul Serafim insistă spre trezvia sufletului prin spovedanie, pentru că e forma concretă de asumare a credinței care mărtu­risește că vrea să fie cu Domnul. Iar ritmul acestei căutări îl dă rugăciunea. Iată îndemnul său: „De aceea să nu slăbim în rugăciune, ci viața noastră să fie împletită cu gândul la Dumnezeu, chemându-L într-ajutor prin rugăciune stăruitoare. Sub ochii lui Dumnezeu să se petreacă toată viața noastră și atunci vom ști să îndreptăm rugăciunea noastră cu smerenie și vom săvârși fapte vrednice de mântuirea sufletului și spre slava lui Dumnezeu” („Ieșit-a…”, pag. 108).

Un îndemn practic pentru o lume sofisticată ce a intelectualizat mesajul hristic, anulându-i componenta practică ce-i dădea viață. O întoarcere la viziunea limpede a Sfântului Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, despre credința lucrătoare prin fapte, este absolut necesară azi, atunci când vrem să punem în discuție autenticitatea cre­dinței pe care o mărturisim.