Renașterea isihastă

După căderea Constantinopolului și ocuparea întregului Orient Apropiat și a Europei balcanice de către turci, această zonă culturală ortodoxă a intrat în criză. Era rezultatul asupririi otomane și al sărăcirii creștinilor din acest teritoriu.

Cele două Țări Române - Moldova și Țara Românească, au fost cele care au contribuit economic la menţinerea Locurilor Sfinte și a așezămintelor ortodoxe din teritoriul pomenit. Acesta a fost un rol istoric colosal și cu urmări istorice decisive. Un rol pe care Ţările Române l-au împlinit fără larmă, fără fală, ca mărturisitorii ortodocși desăvârșiți. Noi nu putem ști ce fel de răsplată vor primi românii pentru ceea ce au făcut, dar știm că Dumnezeu nu i-a uitat niciodată pe cei care au mărturisit pentru El.

Dar criza de conștiință și nevoile sub care se zbăteau creștinii au făcut ca intensitatea vieții spirituale să scadă. Mănăstirile ortodoxe au început să aibă tot mai puțini viețuitori. Chiar Muntele Sfânt, Athosul, „Grădina Maicii Domnului”, se afla în criză. Athosul era apăsat de cerințe fiscale tot mai mari din partea otomanilor și numărul de vie­țuitori scădea dramatic nu numai în cifre, dar și calitativ. Tot mai puțini erau cei care știau și urmau rânduielile vechi, ale vieții contemplative profunde. Aceeași criză, din motive diferite, exista și în spațiul ortodox vast care era ­Imperiul Rus.

Din motive politice, pentru a avea stăpânire deplină, Ţarul ­Petru I desființase patriarhatul în Rusia și în locul acestuia instaurase o autoritate „sinodală” în care cuvântul decisiv îl avea trimisul imperial. Iar Ţarina Ecaterina a II-a a dezlănțuit o perse­cuție antimonastică a cărei virulenţă a fost întru totul asemănătoare celei din vremea lui Stalin. Multe mănăstiri au fost închise, pro­prietăți mănăstirești au fost confiscate, călugării tineri au fost alungați din mănăstiri, doar cei trecuți de 50 de ani mai primeau încuviințare să intre în viața monahală. Era o criză monastică profundă și generalizată.

Această criză spirituală se manifesta în Răsăritul Europei în condițiile în care în Apusul Europei „iluminismul”, mișcare anticlericală și masonică, surpa din temelie ultimele rămășițe de trăire spirituală de acolo. Veacul al XVIII-lea părea că lichidează total viața monastică.

Dar în același timp aceste forțe ale răului nu puteau schimba ceea ce a fost și a rămas sensul istoriei. Iar sensul istoriei este acela ca popoarele să afle, să des­lu­șească rostul pentru care Dumnezeu le-a adus în existenţă. În mo­mentele de maximă criză, când acest înțeles pare a se pierde, au loc evenimente fulgerătoare, aparent fără explicație: ele sunt manifestări ale voinței divine, izbucniri ale transcendentului în ­lumea văzută.

Un asemenea eveniment a avut loc în lumea ortodoxă în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea și el a fost Renașterea isihastă.

Isihasmul a fost răspunsul la dorul esențial al credincioșilor de a zări un „pod” între lumea aceasta și cea viitoare. Călugării și teologii Răsăritului Ortodox au aflat răspunsul, iar cel care a așezat temeinic învățătura isihastă a fost Sfântul Grigorie Palama, ­Arhiepiscopul Tesalonicului.

Sfântul Grigorie Palama a arătat că după o perioadă de „praxis”, nevoință călugărească intensă, ființa interioară se regenerează, se apropie de „starea dintâi” și, în unele clipe, poate zări „lumina taborică”, lumina văzută de către ucenici la Schimbarea la Față a Domnului. Către acest drum și spre vederea acestei Lumini neapropiate, esențială era folosirea necontenită a „rugăciunii inimii”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Concentrarea asupra acestei rugăciuni și, cu ajutorul lui Dumnezeu, coborârea ei în „inimă” (centru esențial al fiinţei omenești) conduc spre vederea Luminii neapropiate. Foarte limpede, Sfântul Grigorie Palama arăta diferența dintre „esența” lui Dumnezeu, care nu poate fi văzută, și „energiile” divine, care sunt manifestările Dumnezeirii, deci nu sunt create, între care este și Lumina neapropiată. Deci, clar se arată că „esența”, „ființa” lui Dumnezeu nu putea și nu poate fi văzută de creaturi, dar poate și pot fi văzute „energiile” Lui, „prezența” Lui lucrătoare, iar aceste „energii” nu sunt create, ci sunt manifestări depline ale lui Dumnezeu. Această învățătură - și înțelegere - a făcut cu putință ca pentru ortodocși lumea aceasta să fie resacralizată și cu putință de a fi mântuită. Este de reținut că cele mai vechi mănăstiri românești poartă hramul „Schimbarea la Față”, exact datorită faptului că fuseseră întemeiate în duh isihast și mai trebuie reținut că „sihastru” vine de la „isihast”. Pământul românesc a trăit isihasmul în chip fierbinte și nu întâmplător din acest pământ a țâșnit renașterea isihastă în veacul al XVIII-lea. Învățătura isihastă, în condițiile istorice dramatice de care am pomenit, fusese uitată și se mai păstra doar în ­câteva mănăstiri ortodoxe.