Monahia Eufimia sau strădania drumului de la pomelnic spre sinaxar

Monahia Eufimia - un nume care ar putea fi așezat cu smerită îndrăzneală într‑un pomelnic al veșniciei, cu adierea filelor de sinaxar.

Evocarea acestui nume ne poartă în vremuri de cumpănă, pe care Biserica din România le‑a străbătut cu durere și demnitate: ani de dictatură, încercare și tăcută rezistență, în care mulți creștini apropiați Bisericii au rămas mărturisitori de o rară noblețe sufletească și adâncă trăire.

Astfel de oameni se adunau, ca niște făclii ascunse, în jurul bisericilor și mănăstirilor care refuzau să plece fruntea în fața unui regim potrivnic credinței. Din mărturii pline de vibrație lăuntrică descoperim că, în preajma marilor duhovnici, se aflau suflete a căror viață a devenit reper nu doar pentru acele vremuri, ci și pentru cele de astăzi, și pentru cele ce vor veni.

În jurul unor părinți îmbunătățiți, ale căror nume au urcat în sinaxarele Bisericii, se aflau și mărturisitori tăcuți, discreți, care străbăteau adesea drumuri lungi pe jos, în lipsa mijloacelor de transport, înfruntând troiene sau arșițe, pentru a ajunge în incinta mănăstirilor ca într‑un liman de lumină. Acolo, regăseau, fie și pentru o clipă, nostalgia paradisului pierdut, pe care încercau să‑l recupereze prin fapte bune, osteneală și credință multă, multă...

Într‑o asemenea amintire se conturează chipul luminos al monahiei Eufimia Plămadă, născută Aurora, la 26 aprilie 1948, în satul Laura din comuna Vicovul de Sus, județul Suceava. În familia binecuvântată a lui Gheorghe și Zamfira Plămadă s‑au născut patru fete, dintre care una s‑a mutat prea devreme la Domnul, la vârsta inocenței. Au rămas trei, chemate să înfrunte vremurile, între care și cea care avea să devină, peste ani, monahia Eufimia.

Ea nu știa prea multe despre Sfânta Eufimia din Calcedon de la Sinodul al IV‑lea Ecumenic (451). Nu cunoștea nici istoria moaștelor păstrate la Fanar, alături de marii teologi ai Bisericii, readuse cu trudă în inima Bizanțului după risipirea lor în vremea cruciaților. Și totuși, fără această cunoaștere livrescă, monahia Eufimia și‑a îndreptat adeseori gândul către Constantinopolul cel nebiruit, dorind să dăruiască un acoperământ vrednic pentru moaștele sfintei al cărei nume îl purta. Era o lucrare a inimii, o mulțumire adusă lui Dumnezeu, o tainică înrudire cu sfințenia pe care o simțea mai mult decât o cunoștea.

Rămasă orfană de timpuriu, Aurora Plămadă s‑a apropiat de Mănăstirea Putna. Este greu de cuprins în cuvinte ce a însemnat acest loc în acele vremuri.

Înainte de 1990, în anii apăsători, Putna era un far de lumină pentru Bucovina și pentru întreaga Țară de Sus a Moldovei. Nu doar amintirea prezenței Măritului Voievod Ștefan, a lui Eminescu, Slavici sau Ciprian Porumbescu dădea strălucire acestui loc, cât mai ales dăruirea credincioșilor care îl prețuiau în chip special.

Între acești mulți, rămași anonimi, neconsemnați în pagini de carte, Aurora Plămadă a fost dintre acele prezențe jertfelnice care au susținut, în tăcere, spiritul Putnei. Din copilărie și apoi ca tânără, ajuta la toate ascultările necesare vieții mănăstirești, într‑o vreme în care personalul era puțin, iar nevoile felurite. Erau ani grei, dar și oameni de o mare frumusețe sufletească.

Monahii de atunci erau sprijiniți de credincioși care veneau frecvent, unii chiar zilnic, pentru a lucra la grădină, la curățenie, la trapeză, la cele ce alcătuiesc ritmul unei vieți de obște. În această atmosferă de rugăciune și osteneală s‑a format și monahia Eufimia, pe atunci sora Aurora - cunoscută în cercuri restrânse, dar prețuită mai ales de Cel care vede cele ascunse și răsplătește după măsura inimii, Care nu rămâne nimănui dator.

Trăind îndelung într‑o atmosferă monahală, încă înainte de a primi ea însăși chipul îngeresc, Aurora Plămadă s‑a plămădit în duhul slujirii smerite a Bisericii. Lepădând toată grija cea lumească, și‑a închinat întreaga ființă Domnului, aducându‑I nu doar daruri trecătoare, ci însăși viața și tinerețea ei, ca pe o jertfă curată și bineplăcută.

După pragul anului 1989, când vremurile s‑au schimbat și duhul pe care îl cunoscuse atâta vreme se risipise, sufletul ei a căutat din nou locul unde să poată sluji în liniște și dăruire.

Astfel, pașii au purtat‑o către cetatea binecuvântată a Sfintei Parascheva, la Iași, unde, îndată după 1990, a intrat în slujirea Catedralei Mitropolitane. Aici, aceeași râvnă pe care o întâlnim în viețile sfinților de odinioară și ale celor mai apropiați de vremurile noastre a rodit în chip discret și statornic. În anul 1991, la Mănăstirea Sucevița, în vremea stareței Adriana Cojocaru, sora Aurora a fost tunsă în monahism, primind numele Eufimia.

Abia atunci a început să înțeleagă însemnătatea acestui nume. A aflat despre Sfânta Eufimia de la teologi, duhovnici şi oamenii întâlniți în drumul ei, dar mai ales a căutat să întruchipeze ea însăși înțelepciunea și statornicia numelui purtat.

Din acel moment, nu a mai cunoscut odihnă până la sfârșitul zilelor sale. Cei treizeci și cinci de ani care au urmat până în anul 2026 au fost o neîntreruptă jertfă, o dăruire fără margini, în care a renunțat la tihnă, la orice bucurie personală, alegând în schimb slujirea neîncetată.

În toți acești ani, monahia Eufimia s‑a aflat în ascultare deplină, slujind Biserica în diferite rânduieli, dar mai ales la pangarul Catedralei Mitropolitane din Iași, unde întâmpina zilnic credincioși, ajutând oriunde și oricând era nevoie. A rămas în această slujire până în anul 2022, când s‑a întors la Mănăstirea Sucevița, locul călugăriei sale, unde a continuat cu aceeași discreție: primind pelerini, slujind la arhondaric și nelipsind de la rugăciunile obștii în biserica încărcată de istorie și har.

A rămas, în mod voit, o necunoscută - asemenea acelei „necunoscute de la Sucevița” despre care vorbesc vechile istorii. Nu și‑a spus niciodată ostenelile, nu și‑a arătat nevoințele, alegând să rămână în taina unei vieți trăite numai pentru Dumnezeu.

Din mărturia unui smerit trecător prin cetatea Iașilor, se poate spune că rar se întâlnește o asemenea dăruire. În decursul unei jumătăți de veac, monahia Eufimia s‑a apropiat, într‑un mod aproape uimitor, de chipul monahiei Eufrosina Grosaru, care, vreme de peste treizeci de ani, a slujit cu aceeași râvnă Catedrala Mitropolitană din capitala Moldovei, într‑o osteneală ce ar putea fi oricând așezată în sinaxar.

Această slujire însemna o viață întreagă dăruită fără rețineri, de dimineață până seară, fără odihnă, cu rare zile în care drumul o purta către locurile natale sau către mănăstirea de metanie. În rest, neîncetat, fără a aștepta laudă sau răsplată, ci doar împlinirea făgăduinței dumnezeiești făcute celor ce slujesc cu credință.

În ultima întâlnire, din toamna anului 2025, la Mănăstirea Sucevița, am descoperit un chip transfigurat: monahia Eufimia, revenită în liniștea ținutului natal, purta o lumină care nu era din lumea aceasta, o pace adâncă și o bucurie specifică celor care s‑au desprins de grijile vieții. Era semnul unei inimi care, de multă vreme, se eliberase de cele trecătoare...

Astfel, monahia Eufimia pare să treacă firesc dintr‑un pomelnic obișnuit în rânduiala tainică a unui sinaxar nevăzut. Faptele ei nu au avut răsunet în lume, dar ascultarea fără cârtire, discreția, cumințenia și dăruirea deplină sunt virtuți care așază sufletul într‑un spațiu străin duhului acestei lumi, dar mai apropiat de Împărăția lui Dumnezeu.

Nu este întâmplător că și‑a ales ca loc de retragere Mănăstirea Sucevița - nu doar pentru frumusețea ei fără seamăn, pentru pădurile nesfârșite și istoria aurită a locurilor, ci și pentru apropierea de ținutul natal, de care s‑a despărțit fără a‑l părăsi cu adevărat, păstrându‑l viu în duhul în care fusese crescută.

Drumul ei către Cer se deschide în lumina rugăciunii. Mă rog să‑i fie însoțitoare Sfânta Parascheva, Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv de la Iași și toți sfinții pe care i‑a chemat în rugăciuni, în acatiste și paraclise.

Această „necunoscută” de la Sucevița va primi, fără îndoială, răsplata celor care au iubit mult și nu au așteptat nimic în schimb - bogăția cea nepieritoare a Împărăției lui Dumnezeu.