Recuperarea unei perspective ascetice: antropologia Sfântului Ioan Casian

Într-o epocă în care teologia academică tinde, nu de puține ori, să se cantoneze într-un discurs istoricist arid, alienat de pulsația vie a experienței ecleziale, iar spațiul secular se zbate în coordonatele unei psihologii lipsite de orizont transcendent, lucrarea părintelui Florin-Ciprian Petre, De la omul exterior la omul interior. Antropologia spirituală a Sfântului Ioan Casian (București, Editura Cuvântul Vieții, 2025), încearcă să depășească detaliile circum­stanțiale ale unei teze universitare. Publicată inițial la prestigioasa editură pariziană Cerf (2021) și încununată cu Premiul „Dumitru Stăniloae” al Academiei Române, această cercetare doctorală, coordonată la Strasbourg de prof. Françoise Vinel și disponibilă acum și în traducere românească, reprezintă, în registru principal, o operă de restitutio a unei mari, dar, paradoxal, insuficient cunoscute figuri patristice: Sfântul dobrogean Ioan Casian.

Receptat cu reținere într-un Apus care l-a suspectat de „semipelagianism” din pricina refuzului său de a subscrie la determinismul augustinian și revendicat uneori prea timid de un Răsărit cu a cărui ființă ascetică era intim consubstanțial, Sfântul Ioan Casian a avut nevoie de o perspectivă teologică care să-i redea dimensiunea sa reală: aceea de „punte între Orient și Occident”, dar și între Antichitate și modernitate. Autorul își plasează demersul hermeneutic în această zonă, propunându-și să contribuie la recuperarea și reafirmarea moștenirii spirituale casiniene a Așezămintelor mănăstirești și Convorbirilor duhovnicești.

Arhitectura volumului, structurată în patru părți majore, urmărește cu rigoare traseul soteriologic de „devenire întru veșnicie” a monahului, care conține însă aspecte ce se aplică oricărei persoane preocupate de atingerea acestui deziderat, indiferent de forma sa de viețuire. În primele două părți, axate pe homo exterior și pe instrumentarul ascezei (vestimentația, postul, lucrul mâinilor, castitatea), autorul deconstruiește teza falsă a unui dispreț patristic față de trup. Descoperim aici un realism psihosomatic, potrivit căruia asceza alimentară sau fizică nu reprezintă o pedeapsă împotriva materiei, ci o reașezare lăuntrică necesară vederii duhovnicești. O analiză de amănunt este dedicată akediei - maladia subtilă a plictiselii și descurajării. Punând în dialog terminologia casiniană cu cea contemporană, autorul atestă că Părinții filocalici au elaborat, cu mult ­înaintea modernității, o nosologie a gândurilor pătimașe (logismoi), a căror etiologie și terapie depășesc limitele psihoterapiei actuale.

Trecerea spre homo interior (partea a treia) definește centrul de greutate al cercetării. Respingând dualismele de factură elenistică, autorul arată modul în care viziunea ascetică a Sfântului Ioan Casian reunește mens (mintea) cu cor (inima) într-o sinteză a interiorității luminate de har, aducând clarificări importante privind puritas cordis (curăția inimii) ca scop imediat (skopos) al vieții monahale și, prin extensie, creștine. Mai presus de toate, lucrarea prezintă însemnătatea conceptului de discretio (discernământ), socotit drept „matca și straja tuturor virtuților”. Fără acest discernământ, suntem avertizați, mistica devine un sentimentalism morbid sau o înșelare periculoasă, iar asceza regresează într-o rigoare sterilă.

Partea finală a lucrării încununează studiul printr-o analiză aprofundată a teologiei rugăciunii, înțeleasă ca supremă deschidere apofatică și contemplativă. Formularea conceptelor de oratio in coenobia, trecând spre oratio iugis (rugăciunea neîncetată) și culminând cu oratio ignita (rugăciunea de foc/extatică), denotă o continuitate cu tradiția patristică de mai târziu. Autorul demonstrează că Sfântul Ioan Casian este (cel mai probabil!) primul care a promovat, în mod asumat, rugăciunea monologală (fundamentată pe formula din Psalmul 69, 1), prefigurând practica isihastă. Astfel, ni se argumentează convingător că „mistica” Părinților nu a fost niciodată o exaltare emoțională, ci o pătrundere luminoasă în comuniunea reală cu Hristos, prin intermediul minții coborâte în inimă.

În opinia noastră, acest volum nu reprezintă doar un instrument de lucru pentru istoricii spiritualității, ci, mai cu seamă, un tratat de antropologie terapeutică, atestând că teologia fără contemplație și fără asumarea vindecării ontologice a persoanei eșuează într-un simplu exercițiu de erudiție sterilă. Scrisă cu acrivie științifică, dar motivată de o preocupare personală autentică, cartea este o mărturie a faptului că predania Sfinților Părinți deține - în centralitatea sa apofatică și ascetică - singurii anticorpi viabili împotriva deplinei dezagregări lăuntrice a omului contemporan.