Poarta Iertării și o școală a inimii: Drumul spre Lumina neapusă

Duminica dinaintea începutului Sfântului și Marelui Post al Paștilor se deschide înaintea sufletului ca o poartă a înnoirii, o chemare lină și stăruitoare către schimbare și luminare lăuntrică.

Această duminică, numită și a Iertării, se așază la hotarul Postului Mare ca o chemare luminoasă și profundă, în care sufletul rătăcit este invitat să se întoarcă din risipire către casa Părintelui ceresc.

Cuvintele Scripturii și imnografia zilei vorbesc despre iertare nu doar ca gest exterior, ci mai ales despre taina întoarcerii, un drum lăuntric pe care fiecare om este chemat să‑l străbată cu onestitate.

În cuvintele Evangheliei după Sfântul Matei răsună nu doar îndemnuri, ci adevărate izvoare dătătoare de viață, care ne învață să privim cu atenție spre aproapele nostru, să nu adunăm în inimă umbrele purtărilor lui, chiar și atunci când acestea nu se așază firesc sub legea iubirii.

Chiar și atunci când ne simțim nedreptățiți sau nevinovați - cu toate că nu există pământean care să nu cunoască vina - suntem chemați să depășim măsura judecății omenești și să îmbrățișăm taina iertării.

Asemenea celui plecat departe de locul nașterii și de căldura casei părintești, orice om poartă în sine, chiar și în tăcere, dorul revenirii.

Există un drum al îndepărtării, adesea ușor și amăgitor, numit în termeni contemporani al exilului sau al emigrării, dar există și un drum mai înalt, mai binecuvântat, dar mai anevoios: drumul întoarcerii.

Bucuria acestui drum, când este parcurs cu inimă smerită, covârșește orice altă bucurie pe care ne‑o poate oferi veacul acesta.

Cuvintele Evangheliei ne conduc cu o pedagogie dumnezeiască desăvârșită spre discreția faptelor bune.

Vremea Postului Mare se descoperă astfel ca o adevărată școală a pocăinței, în care nu se predau simple cunoștințe, ci se lucrează la înnoirea ființei, începând cu inima.

Postul, milostenia, rugăciunea - toate aceste lucrări ale sufletului nu trebuie săvârșite în văzul lumii, pentru a culege laude trecătoare... În această școală, Evanghelia devine învățător viu, grăindu‑ne despre iertare, despre postul adevărat, despre comori și despre adevărata bogăție care nu se pierde.

Mântuitorul, cu o limpezime care străbate veacurile, ne avertizează că aceia care caută slava oamenilor și‑au primit deja plata: una fragilă, risipită în aplauze și apoi în uitare.

În schimb, fapta ascunsă, smerită, tăcută, devine comoară adevărată, adunată în ceruri.

Postul nu este o școală a celor desăvârșiți, ci a celor însetați de lumină, care doresc să înțeleagă mai mult, să urce, chiar și cu pași mici, pe scara desăvârșirii.

Pentru ca această învățătură să fie mai adânc înțeleasă, Domnul Se folosește de o imagine cunoscută contemporanilor Săi: comoara ascunsă în pământ.

În acele vremuri, bogații își trimiteau slujitorii în ceasurile tainice ale nopții pentru a îngropa averile în locuri ferite. Dar pământul, deși părea sigur, devenea uneori loc de degradare: umezeala strica, rugina mistuia, iar hoții săpau și furau.

În contrast cu nesiguranța lumii, ni se arată adevărata vistierie, încredințată lui Dumnezeu, unde nimic nu se pierde, nimic nu se degradează, nimic nu este furat.

În tâlcuirea sa luminoasă, Sfântul Ioan Gură de Aur numește această vistierie „băncile Împărăției cerurilor”, locul unde fiecare faptă bună, oricât de mică, este păstrată în veșnicie. De aceea, chiar dacă nu putem dărui totul, suntem chemați să dăruim ceva, să trimitem înaintea noastră măcar o parte din ceea ce am primit.

Fiecare suflet are loc aici, fiecare poate urca o treaptă sau mai multe, dacă voința se unește cu lucrarea tainică a harului lui Dumnezeu. Chipul văduvei sărace rămâne peste veacuri o icoană a jertfelniciei supreme. Ea nu a oferit mult după măsura lumii, dar a dăruit tot ce avea, după măsura inimii. Puținul ei era, în realitate, întreaga bogăție.

Așa se explică de ce Mântuitorul a înălțat fapta ei mai presus de darurile bogate ale celor care dădeau din prisos. Jertfa ei a devenit nemuritoare, fiind pomenită până la marginile pământului.

În adâncul acestei nevoințe se naște un glas lăuntric, un îndemn necontenit de a trece de la moarte la viață, de la întuneric la lumină. Sunt și astăzi suflete care, chiar neputând împlini deplin această chemare, caută să trimită înaintea lor firimituri de bine, în comparație cu firimiturile din parabola bogatului nemilostiv, care au rămas nefolosite și, prin aceasta, pierdute.

Acest adevăr a fost rostit cu putere în titlul unei cărți a arhimandritului Paulin Leca, pe care, întâlnindu‑l odinioară, l‑am văzut plângând la Sfânta Liturghie, ca pe un martor viu al acestei treceri.

Lacrimile lui nu erau slăbiciune, ci revărsarea unei inimi care simțea dorul întoarcerii. Căci, din drumul surghiunului, al înstrăinării și al exilului interior, omul poartă în sine o nostalgie a paradisului, o sete după locul din care a fost cândva chemat să trăiască în comuniune cu Dumnezeu.

În același timp, duminica ce întâmpină începutul Sfântului și Marelui Post al Păresimilor ne așază înainte calea tăcerii și a iertării.

În tradiția mănăstirilor ortodoxe, zilele care urmează sunt trăite sub semnul liniștii adânci, al rugăciunii și al neosândirii.

Tăcerea nu este doar lipsa cuvântului rostit, ci o lucrare a inimii, o curățire de judecată și de risipire. Vorbirea de rău este oprită, dar chiar și cuvintele obișnuite sunt împuținate, pentru ca sufletul să se poată întoarce mai ușor către Dumnezeu.

Chiar dacă ne‑am îndepărtat sau am fost alungați prin propriile noastre alegeri, rămâne ardentă în noi dorința de a regăsi îndurarea lui Dumnezeu, de a o cere cu inimă zdrobită și deschisă.

În aceste zile ne întâmpină, ca un clopot al conștiinței, glasul Sfântului Andrei Criteanul, marele propovăduitor al pocăinței. Învățând din adâncul Scripturii și din comoara Părinților, de la Sfântul Apostol Pavel și de la Sfântul Ioan Gură de Aur, alături de alte pagini scrise cu litere de aur, păstorul Cretei a lăsat Bisericii mărturisirea sa cutremurătoare.

Cu o smerenie rar întâlnită, s‑a așezat pe sine între cei mai mari păcătoși, mărturisind că nimeni nu a greșit mai mult decât el. Această așezare lăuntrică nu este deznădejde, ci lumină: o strădanie de a privi mai puțin la greșelile altora și mai mult la propriile noastre scăderi. Este chemarea de a ne cunoaște, de a ne smeri și de a ne ridica.

Însă, dintre toate lecțiile unei mult dorite școli duhovnicești, cea mai grea, dar și cea mai înaltă, rămâne iertarea.

Postul, rugăciunea, milostenia pot fi împlinite, fie și în chip modest, dar a ierta cu adevărat și a iubi fără măsură reprezintă lucrarea cea mai adâncă și mai dificilă a inimii.

Pentru că iertarea nu este doar renunțarea la o supărare, ci o răstignire a orgoliului și o înviere a iubirii. De aceea, cuvântul care se îndreaptă către noi este limpede și cutremurător: dacă nu iertăm și nu iubim, nu putem primi iertare.

Fiecare gest de milostenie, fiecare gând bun, fiecare iertare devine o sămânță a veșniciei.

Acolo unde încă nu am reușit, acolo unde neputința ne apasă, să lăsăm mila lui Dumnezeu să acopere ceea ce noi, ca oameni, nu am izbutit să împlinim.

Astfel, la hotarul Postului Mare, sufletul este chemat să lepede povara judecății, să‑și adune comoara în ceruri, să tacă pentru a auzi mai limpede glasul lui Dumnezeu și să ierte pentru a deveni el însuși vas al iertării dumnezeiești.

Într‑o astfel de lumină începe drumul către Înviere. O trecere reală din moarte la viață, din înstrăinare la comuniune, din întuneric la Lumina cea neapusă…