Vocația ctitoricească a unui preot ziditor

Mulți dintre slujitorii altarelor nu-s doar rugători ai harului, plămăditori de comunități ale acelei fră­țietăți mitice din zorii creștinismului, adică ziditori sufletești, lucrând cu materia delicată care e simțirea omului. Modelarea ei întru plinirea ascultărilor lui Dumnezeu cere o pedagogie specială, cea a intrării în rezonanță cu se­menii, fiecare cu povestea vieții lui, cu încercările, poverile, bucuriile, cu purtarea uneori a Crucii pe drumuri golgotice, cu scalda Luminii la ceasurile rugăciunii, când se trăiește beatitudinea vorbirii cu Domnul. Dar lucrarea a­ceas­­ta duhovnicească se împletește adeseori fericit în oficierea preoțească cu zidirea propriu-zisă. E manifestarea unei irepresibile vo­cații ctitoricești. Murii sfintelor lăcaşuri sunt ridicați de asemenea oșteni ai credinței nu doar spre a fi falnici, ci ca să înalțe Casa Dumnezeirii, aducând Slavă cerului și ofrandă Dăruitorului a tot și a toate. Astăzi mai mult ca oricând ctitorirea a devenit caracteristica tagmei preo­țimii și a celei a călugărimii. Sigur, acești oameni ai Bisericii nu au visterii doldora de gal­­beni, nu dețin moșii și nici concerne industriale, dar ei sunt catalizatorii construcției de sfinte lăcaşuri, bat la uși și îndulcesc inimi, obțin fonduri, deseori scoțându-le parcă din piatră seacă, conving, prin jertfelnicia lor, cre­din­cioșii să li se alăture, cu dania mai mare, mai mică, spre a săvârși zidirea.

Un astfel de preot ziditor, cu vocație ctitoricească, este părintele Constantin Andrei, unul dintre protopopii de vază ai cetății Iașilor. Era al optulea copil al unei familii țărănești în casa căreia rugăciunea și icoanele erau la ele acasă. Crescut în acest duh și primind de la părinți și de la dascăli de la Teologia Bucureștilor capitala învățătură că nu trebuie să faci degeaba umbră pământului, tânărul teolog Constantin Andrei, hirotonit preot în 7 octombrie 1973 pe seama Parohiei Bălcăuți, din părțile Rădău­ților, de Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Iustin Moisescu, a pornit în sacerdoțiu cu dorința semănării țarinei spre a culege recolte. Și isprava sa ctitoricească a rodit și mai mănos la Blă­gești, pe moșia logofătului Ionică Tăutu, unde a înnoit biserica, ctitorie boierească, re­sfin­țită în 1981 de Mitropolitul Moldovei și Sucevei Teoctist Arăpașu. Impresionat de spiritul acesta ctitoricesc, Întâistătătorul din scaunul Moldovei de atunci l-a numit în 1984 în Iași, la Biserica „Sfântul Pantelimon”, și i-a încredin­țat o ascultare de mare însemnătate, aceea de a făptui renașterea Bisericii Bărboi, troienită de vreme și uitare, deși era necropolă domnească și adăpost al lui Alecu Russo, autorul „Cântării României”.

Viaţa zidirilor, aidoma celei a oamenilor, nu e doar suiş, lumină, ci şi coborâş, întuneric, cumpene mari. Aşa s-a petrecut şi cu una dintre faimoasele zidiri ale Iaşilor, Biserica Bărboi. De aproape patru veacuri bazilica e semn heraldic al cetăţii moldave. Mai cu seamă după ce Dimitrie Sturza a reclădit între 1841-1844 şubrezita biserică a înaintaşului de la începutul veacului al XVII-lea, vornicul Ioan Ursu Bărboi, conferindu-i fastuozitate de mare ctitorie, de catedrală princiară,

Însă calea prin ani n-a fost pentru Bărboi doar bătută cu pietre scumpe. După 1947, oda­tă cu instaurarea în România a regimului ateu, i s-a sortit aşezământului, unde se scriseseră atâtea pagini glorioase ale istoriei româneşti, pieirea. Devenită parohie îndată după secularizarea averilor mănăstireşti, biserica cea mândră a Iaşilor ajunsese filie. Se slujea aici doar de hram, iar zidirile altădată măreţe se ruinau văzând cu ochii, ameninţate a dispărea cu totul. Laolaltă cu biserica, necropolă dom­neas­că, se mistuiau şi celelalte întemeieri amintitoare ale înveșnicirii aici a lui Alecu Ru­sso şi vieţuirii un timp a lui Ion Creangă. Regimul comunist nu procedase ca în alte părţi la demolare, dar nu îngăduia reconstrucția, voind să vadă ctitoria stinsă de la sine. În plus, inten­ționa până la totala prăbușire să o încingă cu o centură de blocuri masive, spre a o ascunde privirii.

În acele momente dramatice, doi preoți de ispravă, părintele Eugen Petrescu, patru ani de zile (1980-1984), şi apoi părintele Constantin Andrei (1984-1988), au dus bătălia pentru salvarea de la dispariție a Bărboiului şi redarea chipului celui minunat de altădată. A fost o confruntare defel ușoară, din care biserica a ieşit învingătoare. Blocurile au fost mutate la o distanță acceptabilă şi s-au început migăloase şi complexe lucrări de restaurare ce-au vizat întreg complexul arhitectonic, biserica, turnul de intrare, casa parohială, casa apelor, zidul de ­incintă şi curtea interioară. La capătul unor strădanii odiseice, Bărboiul şi-a recăpătat stră­­­lu­cirea şi măreţia domnească. A redevenit ceea ce a fost cândva, cunună de lumină a Iaşilor. La 27 noiembrie 1988, cel care orchestrase tot acest complicat act restaurator, aflat în scaunul patriarhal, demnul de pomenire Teoctist, a venit la Iaşi şi a resfinţit sfântul lăcaș.

Bărboiul, salvat în vremuri aprige, a fost pândit, din nefericire, și după 1989, de primejdia de a fi strivit între construcții uriașe. Se petrecea asta, din păcate, când credința își re­in­trase în drepturile ei, dar şi într-o vreme în care nelegiuirea şi necuviința se arătau la drumul mare. Părintele Constantin Andrei, ctitorul vocațional, s-a înscris și în această bătălie grea... În afara agresiunii cu pricina, în fața căreia Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Înaltul Teofan, părintele paroh Constantin Andrei au reușit să așeze stavile, spre a tempera elanul distructiv al oamenilor cu mult bănet, mai apăruse încă o provocare. Timpul, cele patru decenii de la restaurarea din 1988, lucrase insidios asupra zidirilor, a căror stare de degradare cerea intervenții urgente. IPS Mitropolit Teofan, aidoma predecesorului său, prețuind expe­riența părintelui Constantin Andrei pe acest front al salvării neasemuitei comori a Iașilor, nu doar a Bisericii, i-a încredințat misiunea celei de a doua restaurări a ansamblului Bărboi. Iar sfinția sa a primit această însărcinare ca pe o datorie sacră. Nu a fost deloc ușor. O veritabilă odisee. Peste trei ani de șantier, răstimp în care pastorația s-a petrecut cu te­mei­nicia dintotdeauna. Parohul a izbândit în misiunea sa, însuflețit de harul de ziditor, pogorât cu îmbelșugare de Domnul asupră-i, care i-a fost pravilă ca păstor, cel ce nu are nimic mai sfânt pe lume decât misia lui de rugător și ziditor de ctitorii sufletești și bisericești.

Ce bucuros era părintele să-și privească ctitoria, strălucind cu plăsmuirea sa măiastră! Un dram de mulțumire smerită glăsuia în ființa sa, fericit că în lucrarea aceasta, binecuvântată de Duhul Sfânt, se găsea, poate scânteind, o fărâmă a sufletului său, potir al iubirii nemărginite pentru Dumnezeu și Împărăția cerească. Și a pogorât ziua cea mare a resfințirii, oficiată de un sobor arhieresc, sub protia Părintelui Mitropolit Teofan. Târnosirea avea loc în duminica de 19 iunie 2022. Delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Episcopul-vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul, i-a prins părintelui Constantin Andrei în veșmântul de slujire Crucea Patriarhală pentru clerici, cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Române, recunoscând strădaniile sale întru dăinuirea acestei nepereche ctitorii bazilicale. Se putea rosti, privindu-i mărgeanul de lacrimă din ochi, „Finis coronat opus”. Era și momentul în care o plină de roade călătorie de paroh ajunsese la linia de sosire. Lăsase o moștenire. Bărboiul redevenise mănăstire, cum fusese până la secularizarea lui Cuza. Părintele se alăturase, la Valea Lupului, fiului său, Constantin-Cătălin Andrei, parohul Parohiei Valea Lupului Beldiman, care înalță în această așezare din marginea Iașilor o mândrețe de biserică cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. De pe acea colină noua ctitorie privește spre Uricanii obârșiei părintelui Constantin Andrei și psalmodiază parcă: „Laudă binemerită ziditorului”.