Cum a început comunismul în România

În 2026 se împlinesc 80 de ani de la cea mai mare fraudă electorală din istoria României, care a marcat dramatic soarta țării noastre pentru aproape o jumătate de secol, dacă nu cumva și mai mult.

Pe 6 martie 1945, sub presiunea Moscovei, a fost instalat primul guvern comunist, condus de Petru Groza. Sub amenințarea trupelor sovietice, Andrei Vîșinski l-a forțat pe regele Mihai să-l demită pe premierul Nicolae Rădescu și să-l de­semneze pe Groza, care a format un guvern dominat de comuniști, deşi aceștia reprezentau o minoritate în rândul populației. Un an şi jumătate mai târziu, în noiembrie 1946, s-au organizat, de ochii lumii, alegeri la care au participat și partidele tradiționale, care aveau un larg sprijin din partea electoratului.

Fără nici o jenă, s-a anunțat victoria Blocului Partidelor Democrate, dominat de comuniști, cu aproape 70% din voturi, deși în realitate se estimează că nu au obținut mai mult de 48%. Procesul electoral a fost marcat de intimidări, amenințări, violențe fizice, arestări ale membrilor opoziției și urne de vot falsificate. Nu trebuie uitat nici o clipă că acele alegeri au avut loc sub ocupația sovietică, Armata Roșie fiind prezentă în România, ca - practic - trupe de ocupație.

Prin acest vot fraudat, comuniștii au obținut 347 din 414 locuri în Parlament, în vreme ce PNȚ a câștigat doar 32 de locuri și PNL doar 3! Probabil nu le-ar fi lăsat nici pe acestea dacă nu încercau să mimeze demo­crația în ochii Occidentului.

Dar, apropo, Occidentul ce păzea? Chiar nu știa ce se petrece în partea asta de lume?

Firește că știa, chiar foarte bine. Mai mult decât atât, reprezentanții lor îi încurajaseră pe liberali și pe țărăniști să accepte cooptarea în guvernul Groza, că o să fie bine. Și cum să nu fie bine când Occidentul împărțise frățește lumea cu URSS, stabilind pentru Grecia, de pildă, 90% influență occidentală și 10% sovietică, iar pentru România invers...

Numai că, după Acordul de la Moscova, Iuliu Maniu se întâlnise cu ambasadorii Averell Ha­rriman (SUA) şi sir Archibald Clark Kerr (Marea Britanie), ultimul negând orice aranjament cu sovieticii în dauna României. Ulterior, Kerr va transmite către Londra: „Am părăsit Bucureștiul, așadar, cu un sentiment de tristețe și profund recunoscător că nu m-am născut în România”, iar peste ani va mărturisi în memoriile sale: „Cu multă strângere de inimă a trebuit să-l mint în faţă pe acest om curajos şi iubitor de ţară”. Om care avea să moară la 80 de ani în pușcăria politică de la Sighet.

Așa putem înțelege și o aparentă enigmă. Între 23 august 1944 şi 14 iulie 1947, când a fost arestat Maniu, alături de toţi reprezentanţii partidelor istorice, alături de preoți, intelectuali, gospodari ai satelor - în total aproape 700.000 de oameni, după cea mai modestă dintre estimări, două milioane după alte calcule -, au trecut trei ani, oare de ce politicienii interbelici n-au fugit toți din țară când încă se putea?

În primul rând, pentru că, așa cum vedem că i-au caracterizat diplomați străini, deci obiectivi, erau curajoși și iubitori de țară. În al doilea rând, pentru că Occidentul le promisese că o să fie bine.

Acțiunea de comunizare a României, sub aripa Moscovei și cu Armata Roșie aici, s-a încheiat în 30 decembrie 1947, când regele Mihai a fost silit să abdice și să plece din țară, alternativa fiind executarea a 1.000 de studenți arestați.

Ce-a urmat, știm, deși unii se fac a uita.