Mitropolitul Epifanie din Ciclade - între valurile mării și lumina veșniciei

Ierarhul de la începutul mileniului al treilea, slujitor printre valurile mării, rămâne chipul păstorului așezat între lumină și vifor, între liniștea Cerului și frământarea apelor. Într-o lume care pare să-și fi pierdut ancora, prezența sa a fost un liman de încredin­țare duhovnicească, o mărturie vie a faptului că Biserica nu este o instituție a trecutului, ci o corabie ce potolește neîncetat zbuciumările prezentului.

Cine a străbătut vreodată insulele Mediteranei, ale Egeei ori alte țărmuri lovite de vânturi neîmblânzite, poate înțelege mai profund taina slujirii: să te topești sub arșița soarelui în verile toride, ca într-un pustiu de foc, iar iarna să înfrunți vijelii care încearcă nu doar trupul, ci și răbdarea inimii. Această asprime a stihiilor naturii nu a făcut decât să șlefuiască în sufletul său o blândețe de nesfârșit, întrucât cel ce înfruntă marea învață, înainte de toate, smerenia în fața Ziditorului.

Astfel capătă profunzime cuvintele Sfântului Apostol Pavel, el însuși încercat „în primejdii pe mare, în primejdii pe râuri, în cetăți și între frații cei mincinoși” (2 Corinteni 11, 26), purtând mărturia unei slujiri ce nu cunoaște odihnă.

La cumpăna anilor 2020, răspunzând unei chemări venite din comuniune sfântă, am poposit pentru câteva zile în cetatea Thira, în largul Mării Egee, nu departe de Mediterana. A fost o experiență care, poate, pentru unii nu ar spune mare lucru, dar pentru mine rămâne o pecete de neșters, o tainică întâlnire cu frumusețea și asprimea naturii, deopotrivă.

Era spre toamnă, dar acolo, între ape, căldura păstra încă dulcea amintire a verii, asemenea zilelor luminoase pe care le cunoaștem și la noi. Nu voi uita niciodată răsăriturile și, mai ales, apusurile de soare, când, împreună cu cei adunați în insula Santorini, priveam plecarea soarelui din fața catedralei unde slujea Mitropolitul Epifanie. Era ca o liturghie a creației: oameni veniți din toate colțurile insulei - localnici și străini deopotrivă - se adunau în liniște, cu privirea pierdută în zare, urmărind cum lumina se cufundă în mare, pentru a renaște a doua zi în aceeași splendoare. În acele momente, tăcerea Vlădicăi Epifanie părea să dialogheze cu liniștea orizontului, amândouă mărturisind despre o altă Lumină, care nu apune niciodată.

Această trăire se adaugă altor călătorii de odinioară: în Rodos, în Kerkyra și Paxon, Eghina ori Samos - locuri unde mănăstirile și istoria se împletesc, iar urmele Apostolilor se văd lămurit, ca și cum timpul nu ar fi trecut, ci doar s-ar fi adâncit în memorie. Acolo am înțeles ce a însemnat Biserica în acele ținuturi unde s-a rostit, pentru prima dată, cuvântul Evangheliei.

Cum aș putea uita apusul de soare privit de la mănăstirea din insula Chios, unde și-a început nevoința monahală Sfântul Nectarie? El, străinul venit din Silivria, purtând în sine dorul de Dumnezeu, asemenea Sfintei Parascheva, plecată din Epivat, care a cunoscut arșița pustiului Betleemului... Toți aceștia par să fi lăsat în briza mării ceva din mireasma rugăciunii lor, o mireasmă pe care Mitropolitul Epifanie a știut să o păstreze nealterată în cămara sufletului său.

Sunt experiențe care nu pot fi cuprinse în cuvinte, ci doar intuite cu graiul, ca printr-o adiere, în măsura în care omului îi este îngăduit să le înțeleagă.

Despre Thira și Amorgos păstrez în inimă o comoară de amintiri. Mă gândesc la Vlădica Epifanie, evocând cu dragoste viața oamenilor de acolo: simplitatea lor, grija pentru pământ, pentru grădini, fidelitatea față de credință și tradiții și, mai presus de toate, locul central al Bisericii, către care pașii lor se îndreptau nu doar în duminici și sărbători, ci și în zilele obișnuite, când se slujea dumnezeiasca Liturghie.

Așa am descoperit, odată cu ivirea zorilor, lucrarea tainică a Liturghiei - o întâlnire a cerului cu pământul, săvârșită departe de lumea grăbită cu care suntem obișnuiți. Liturghia era, pentru acest ierarh, respirația firească a insulei, momentul în care sarea mării se preschimba în har, iar osteneala pescarilor devenea rugăciune de mulțumire.

Aceasta era comoara pe care Mitropolitul Epifanie al Thirei o prețuise încă din tinerețe: credința trăită în ritmul liniștit al insulei, în lumina răsăritului și în pacea rugăciunii.

Și tot atunci am înțeles că timpul își cere uneori dreptul.

Nonagenarul Mitropolit Epifanie, purtând pe umeri greutatea anilor și a unor vremuri noi, diferite de cele pe care le cunoscuse, a ales smerenia retragerii - paraitisis - cerând Sfântului Sinod al Bisericii Greciei alegerea unui alt ierarh în locul său. Un gest de înțelepciune și jertfă, în care slujirea nu se încheie, ci se transfigurează, lăsând loc continuității și binecuvântării neîntrerupte. A plecat din scaunul arhieresc așa cum soarele coboară în mare: fără zgomot, lăsând în urmă un cer aprins de frumusețea unei vieți împli­nite.

Astfel, între mare și văzduh, între început și sfârșit, se așază viața ierarhului - asemenea unui far care, și atunci când lumina lui se domolește, rămâne călăuză pentru cei ce vin din urmă.

Născut sub numele de Mihail Artemis, în anul 1934, într-o familie de agricultori din Vroutsi, pe pământul aspru și binecuvântat al Amorgosului, și-a început drumul vieții în tăcerea muncii și în lumina unei credințe statornice. A cunoscut de timpuriu osteneala ogorului, dar și dulcea rânduială a valorilor moștenite, pe care le-a purtat ca pe o comoară în sufletul său. Acolo, în asprimea stâncii, a învățat că teologia nu se scrie doar cu cerneală, ci mai ales cu sudoarea frunții și cu răbdarea cu care aștepți ploaia binecuvântată.

Din acest început smerit, a urcat treptat către înălțimile cunoașterii, urmând cursurile Facul­tății de Teologie a Universității din Atena, unde și-a adâncit chemarea. A intrat apoi în viața monahală, iar această alegere nu a fost doar un pas, ci o dăruire deplină, o așezare a întregii sale ființe sub semnul slujirii.

Timp de aproape patru decenii, a fost stareț al istoricei Mănăstiri Panagia Hozoviotissa, așezată ca o strajă între stâncă și mare, într-un loc unde vânturile și valurile mărturisesc istoria încercărilor neîncetate. În mijlocul unei lumi adesea tulburate de ocupații, de vitregii și schimbări, mănăstirea a rămas far al rugăciunii și al credinței unui neam întreg, iar el - păzitor credincios al acestei moșteniri. Sub mantia sa, mănăstirea a devenit o oază de rezistență spirituală, unde fiecare piatră pare să fie zidită pe rugăciunea neîncetată.

De aceea, oamenii locului l-au iubit cu afecțiune filială și l-au privit ca pe o întrupare a tradiției lor. În el vedeau nu doar un slujitor al Bisericii, ci și o legătură cu istoria de două milenii a cre­dinței creștine, dar și cu rădăcinile mai vechi ale acelor locuri scăldate de mare, lumină și... cer.

Cei care l-au cunoscut mărturisesc că Epifanie nu a fost un om al cuvintelor multe, nici al zgomotului lumii. El a ales liniștea, iar adevărata sa mărturisire era rugăciunea. Îngenuncherea lui înaintea Sfântului Altar devenise chip al întregii sale vieți, o încredințare totală în mâinile lui Dumnezeu. Purtând, după cuvântul Apostolului Pavel, „armura credinței”, „platoșa nădejdii” și „coiful smereniei”, el a arătat că a te înarma cu sabia Duhului nu înseamnă altceva decât a cultiva iubirea lucrătoare și jertfelnică: „Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 17).

A fost un om al dăruirii - către cei de aproape și către cei de departe - și un păstrător neclintit al tradiției, chiar în mijlocul furtunilor vremurilor. Înainte ca lumea să-și schimbe ritmul și prioritățile, Epifanie, pe atunci arhimandrit și stareț, și-a îndreptat atenția spre tineri, mai ales către cei lipsiți de sprijin. A întemeiat internate și cantine școlare, a încurajat mințile luminoase să-și continue studiile, nu doar pe insulă, ci și la Atena sau dincolo de hotare. Acestea nu erau simple inițiative sociale, ci lucrări ale inimii, semințe aruncate în ogorul veșniciei. El știa că o insulă fără tineri este un pământ fără viitor, iar un viitor fără Hristos este o mare fără orizont.

Pentru această activitate rodnică - atât în mănăstire, cât și în viața comunității - a fost remarcat și recomandat de vrednicul de pomenire Arhi­episcop Hristodoulos pentru slujirea arhierească. Deși ajunsese la o vârstă la care mulți aleg odihna, el a primit chemarea cu aceeași râvnă, devenind mitropolit și continuând, cu neobosită dăruire, slujirea începută cu decenii în urmă. Acceptarea smerită a arhieriei spre apusul vieții a fost, în fapt, un nou răsărit, o dovadă vie că harul nu cunoaște povara anilor, ci doar prospețimea Duhului.

Prezența sa în parohii era lumină și mângâiere. Aducea cu sine o credință neclintită și o iubire care depășea orice graniță, câștigând respectul nu doar al credincioșilor, ci și al celor aflați departe de viața Bisericii sau chiar potrivnici ei. În viața lui, mănăstirea și biserica nu erau simple instituții, ci inima comunității, locul unde se adună și se sfințește existența omului. Vlădica Epifanie nu vorbea despre Evanghelie, ci o respira, transformând fiecare întâlnire într-o liturghie a aproapelui, unde și cel mai împietrit suflet găsea un strop de rouă duhovnicească.

S-a spus, pe bună dreptate, că slujirea sa a fost un dar al lui Dumnezeu pentru acele locuri. Iar el a răspuns acestui dar cu vrednicie, cu discreție și cu o statornicie rară. Astfel de oameni nu trec pur și simplu prin lume - ei rămân. Rămân în inimile celor care i-au cunoscut, se așază în memoria generațiilor și, dincolo de timp, devin repere, faruri de credință, de umanitate și iubire sfântă, luminând calea celor care vin după ei.

Sfântul Cuvios Ioan Iacob, în una dintre mărturisirile sale pătrunzătoare, rostea, cu o simplitate care străbate veacurile: „Aceleași valuri sunt pe mare, aceeași viață cu dureri, aceleași băuturi amare aflăm și astăzi ca și ieri”. În această cugetare se adună întreaga dramă și frumusețe a existenței omenești - o succesiune neîntreruptă de încercări și nădejdi.

Pe țărmurile Thirei și ale Amorgosului, lângă înălțimile satului Vroutsi, acolo unde până și literele numelui localității par să păstreze ecoul unei lumi vechi, marea nu încetează să vorbească. Valurile lovesc necontenit pământul, ca o vibrație a istoriei, ca o chemare tainică spre adânc. În acele locuri, fiecare stâncă și fiecare adiere poartă amintirea unor vremuri îndepărtate, în care credința și lupta au mers împreună.

În această țesătură de memorie și har se înscrie și chipul Mitropolitului Epifanie - fiu al acestor locuri și păstrător al duhului lor. A iubit Biserica și credința cu o statornicie neclintită, continuând lucrarea apostolică începută odinioară de Sfântul Apostol Pavel și dusă mai departe de cei ce i-au urmat. Viața sa a fost o înălțare discretă către măsura marilor trăitori ai credinței, dar și a înțelepților care nu doar au locuit un pământ, ci s-au unit cu el în duh.

Deosebit de grăitoare rămâne dorința sa de a se întoarce în satul natal, ca o revenire la izvor, la începutul tuturor lucrurilor. Este nostalgia după „acasă”, care în limbaj teologic nu este alt­ceva decât dorul de Rai, transpus în geografia locului natal. Întoarcerea în pământul natal nu a fost o retragere din lume, ci o regăsire a liniștii primordiale, o pregătire a sufletului pentru marele zbor, în locul unde a învățat prima dată numele lui Dumnezeu.

Nu demult, un mitropolit grec mi-a amintit despre un mare ierarh, slujitor vreme îndelungată la Patriarhia Constantinopolului, Hrisostom de Mira, și apoi la Efes, care și-a lăsat prin testament dorința de a fi readus în locurile natale, pe insula Siros, în Ciclade, apropiată de locul în care a trăit și a slujit Mitropolitul Epifanie. Astfel de mărturii nu sunt simple întâmplări, ci adevărate icoane ale unei iubiri adânci pentru credință și pentru pământul care a rodit-o.

Aceste istorii constituie lecții exemplare care ne învață să fugim de superficialitate și să redescoperim frumusețea rădăcinilor, a acelor priveliști care, în tăcerea lor tainică, pregătesc sufletul pentru drumul către cer. Nu este vorba doar de un atașament față de loc, ci de o recunoaștere a faptului că începuturile noastre sunt, în mod tainic, legate de chemarea noastră.

Mitropolitul Epifanie, asemenea marilor slujitori ai Bisericii, a înțeles că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). În această conștiință s-a așezat întreaga sa viață: o continuitate firească a tradiției Sfinților Părinți, în care Liturghia este pecetea sufletului, iar misiunea nu este doar lucrare, ci mod de a fi.

Tradițiile milenare ale insulei și ale acestor locuri atât de puternic marcate de istorie se îmbogățesc cu un astfel de chip. Prin el, Amorgosul și Thira nu mai sunt doar puncte pe o hartă turistică, ci devin pagini de filocalie scrise cu lumină egeeană și sfințite prin răbdarea unui păstor cu adevărat apostolic.

Mitropolitul Epifanie nu aparține doar timpului său; el intră într-o istorie sfântă, care nu se măsoară în ani, ci în veșnicie. Este acea istorie tainică în care oamenii devin lumină, iar viața lor - o punte între pământ și cer. Iar valurile Egeei, care odinioară îi purtau barca, murmură acum, în tihnă, o nesfârșită cântare de biruință asupra timpului. Cântecul amintirilor...