Cuvintele și gestica

Iain McGilchrist numește gestica „un fel de limbaj de o subtilitate și spontaneitate care depășesc cu mult explicitatea cuvintelor”. Tema verbalului și a nonverbalului este recurentă în cartea sa „Stăpânul și Emisarul”. Cuvintele sunt mereu explicite, ceea ce le face reductive. Nonverbalul are o doză mult mai mare de sinceritate, tocmai pentru că, fiind un sistem foarte complex și ambiguu, nu poate fi luat în stăpânire cu ușurința cu care controlăm cuvintele. De aceea cuvintele devin instrumentul privilegiat pentru minciună. Le avem și le folosim tocmai pentru a putea ascunde ceea ce gândim cu adevărat.

Comunicarea e un proces care implică două tipuri de traducere. Primul este reprezentat de actul prin care experiența interiorizată a lumii este scoasă în afară, este exteriorizată prin ansamblul gesticii și prin cuvinte. Acest ansamblu este apoi preluat și tradus din nou de către cel care îl receptează. Avem de-a face, așadar, cu o traducere care contribuie la exteriorizare și o altă traducere care face drumul invers și interiorizează. Nu există comunicare fără traducere.

În cazul gesticii însă, traducerea pe care o face receptorul este mai complexă și mai riscantă. Cele două traduceri ar putea fi numite codare și decodare. Iar între ele există un raport invers în materie de complexitate. Cu cât codarea este mai complexă, mai controlată de intenție și mai lipsită de ambiguități, cu atât devine, cel puțin la un prim nivel, mai simplă.

Gestica, spre deosebire de cuvinte, emană din om eludând codarea conștientă, de aceea este mai ferită de minciuni. În schimb, decodarea gesticii presupune din partea receptorului un grad mai mare de implicare. Iar, în acest caz, implicarea presupune riscul de a altera mesajul, trecându-l prin filtrul dorințelor sau fricilor proprii, care corup inevitabil. Traducerea aceasta înseamnă, de fapt, că receptorul se va împleti pe sine în mesaj și va contribui decisiv la modul în care ajunge la sine ceea ce a fost transmis de partenerul de dialog.

Dacă mutăm discuția în plan teologic, putem înțelege și mai bine cât de importantă este sfințenia pentru discursul teologic. Atâta vreme cât atât emitentul, cât și receptorul sunt împletiți în mesaj, curăția inimii devine condiția ontologică a nealterării lui. Gestica și prezența scapă controlului deliberat, prin urmare, ele exprimă starea lăuntrică reală. Omul nu transmite doar ceea ce spune, ci ceea ce este. Inima este centrul persoanei, locul unde se adună gândurile, dorințele și intențiile. Dacă inima este tulburată de patimi, mesajul va purta inevitabil amprenta distorsiunii, în ciuda formulării verbale, care poate fi impecabilă.

În același timp, receptorul nu este un instrument neutru, ci participă activ la constituirea sensului. Decodarea este inevitabil modelată de starea lăuntrică a celui care ascultă. Spre exemplu, o inimă suspicioasă va traduce gesturile în cheie defensivă; cineva dominat de dorință va proiecta asupra celuilalt propriile așteptări. Altfel spus, patimile distorsionează hermeneutica. De aceea, curăția inimii este atât o exigență a comunicării, cât și a cunoașterii: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Sfințenia funcționează, astfel, ca o purificare a ambelor traduceri, iar între ei se creează un spațiu al adevărului. Traducerea nu mai deformează, mesajul nu mai este alterat sau manipulat și întâlnirea devine posibilă.