Înțelesuri ale noțiunii de patimă în Ortodoxie

Folosim adesea, din pură obișnuință, diverse cuvinte fără să mai fim cu luare-aminte la semnificația lor, de-acum fiind una de la sine înțeleasă. Faptul că aceste cuvinte au ajuns să constituie expresii consacrate în limbajul cotidian devine un motiv implicit al folosirii lor pentru a descrie anumite situații și stări. Așa se întâmplă spre pildă și cu termenul „patimă”. Afirmăm bunăoară că „vorbim cu patimă” sau „ne împătimim de vreun lucru”, ba chiar „iubim cu patimă”, însă fără să ne propunem să intrăm mai adânc în înțelesul cuvântului; aceasta până într-o zi când realizăm că ne adresăm în comunicarea noastră mai mult mecanic decât conștient. Intuiam de­sigur că termenul „patimă” posedă mai multe semnificații, mai ales în funcție de contextul în care îl folosim. De asemenea, am observat la o primă vedere că „patimă” are o anumită conotație în limbajul cotidian și o alta în limbajul filocalic sau liturgic unde termenul ajunge să fie oarecum specializat. Însă ceea ce m-a făcut să abordez tema aceasta este unul dintre capetele Sfântului Antonie cel Mare din Filocalia românească, vol. 1, care, într-o primă fază, pur și simplu m-a bulversat: „Omul rațional este războit de simțurile trupului său, prin patimile sufletului. Iar simțurile trupului sunt cinci: văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Prin aceste cinci simțuri, căzând ticălosul suflet în cele patru patimi ale sale, se face rob. Iar cele patru patimi ale sufletului sunt: slava deşartă, bucuria, mânia şi frica”, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete (79).

Realmente m-a nedumerit faptul că, la un moment dat, inclusiv bucuria apare catalogată drept patimă. Am crezut inițial că am de-a face cu o greșeală de traducere, însă, verificând originalul, am constatat surprins că traducerea este exactă, redându-se în mod corect grecescul hara, care nu poate fi pasibil de nici o altă semnificație, chiar și secundară, în afara bucuriei.

Intrigarea mi-a sporit observând că alți părinți filocalici, precum Evagrie Ponticul, Sf. Ioan Casian sau Petru Damaschin, ca să-i evoc doar pe cei mai cunoscuți, consemnează în cataloagele lor următoarele patru patimi generale: mânia, întristarea, lenea (akedia), slava deșartă (kenodoxia). Așadar, nu apare la nici unul bucuria ca patimă, ci dimpotrivă, opusul ei, care este întristarea.

Este adevărat că, ulterior, Sfântul Antonie va aduce o lămurire importantă, în cap. 150, unde spune: „Dumnezeu este bun, fără patimă şi neschimbător. Iar dacă cineva găsește că e rațional şi drept ca Dumnezeu să nu Se schimbe, dar tocmai de aceea întreabă nedumerit cum se bucură de cei buni şi se întoarce de către cei răi, sau se mânie pe cei păcătoși, iar slujit fiind se milostivește, să i se răspundă că Dumnezeu nici nu Se bucură, nici nu Se mânie, căci bucuria şi întristarea sunt patimi”.

De aici ni se limpezește faptul că atât bucuria, cât și întristarea sunt patimi, adică aparțin laturii poftitoare (epithymitikon) a sufletului și au un caracter pasiv, fapt pentru care și sunt încadrate în limbajul patristic ca fiind patimi. Doar că, în acest cap. 150, discursul este construit pe o comparație care vizează evidențierea caracterului nepătimaș al lui Dumnezeu în calitate de ființă necreată, față de caracterul pătimaș al omului înțeles ca făptură creată și schimbătoare. Prin urmare, bucuria din cap. 79 înțeleasă ca patimă ar trebui să aibă anumite însușiri păcătoase.

Pentru a înțelege mai clar lucrurile, vom face recurs la expli­cații foarte exacte ale Sf. Ioan Damaschin asupra temei noastre. Astfel el menționează în Dogmatica sa că „termenul patimă (pa­thos) are mai multe sensuri. Se numește patimă și ceea ce este trupesc, precum bolile și rănile; se numește patimă și ceea ce este sufletesc, precum dorința (epithymia) și mânia (thymos)”. Apoi lămurește că „patima sufletească este o miș­care a puterii doritoare, percepută prin simțuri, în urma unei reprezentări (phantasia) a binelui sau răului. Sau, altfel spus: patima (pathos) este o mișcare irațională a sufletului, pricinuită de o părere (convingere) despre bine sau rău”.

Prin urmare, putem încheia afirmând că „bucuria” enumerată de Sf. Antonie la început printre patimi se cuvine s-o înțelegem fie ca patimă în sens general, drept ceea ce aparține laturii poftitoare a sufletului, fie ca o bucurie de necazul altuia, care tot patimă este, de­sigur în înțeles particular, în care se descoperă caracterul exclusiv păcătos al acesteia.