Știința bucuriei

Avva Dorotei este unul dintre bătrânii filocalici din ale căror în­vățături izvorăște multă căldură, blândețe și echilibru. Tradus de Părintele Dumitru Stăniloae și inclus în volumul 9 al Filocaliei românești, avva Dorotei este o lectură proaspătă, surprinzătoare, plină de finețe psihologică și mereu încurajatoare.

Cuvintele sfinților poartă în ele o energie mobilizatoare a harului, care te invită și te susțin să transpui în propria ta viață îndemnurile lor. Comentariile ulterioare, oricât de inteligente și de sensibile, diluează intensitatea duhului.

Prima dintre învățăturile avvei Dorotei, despre lepădare, începe cu o recapitulare a istoriei uma­nității, de la zidirea lumii și până la starea de corupție care urmează căderii. În mijlocul acestei lumi căzute a venit Fiul lui Dumnezeu, care ne-a dat „iarăși, după bunătatea Lui, sfinte porunci care ne curățesc pe noi, ca dacă vom voi, să putem iarăși să ne curățim prin păzirea poruncilor nu numai de păcatele noastre, ci și de patimile înseși”.

Toate patimile și suferințele vin din pricina mândriei noastre, din neînțelepciune, pentru că ținem la voia noastră cea rea și în noi stăpânește „amărăciunea voii noastre”. Omul creat în toată desfătarea, în toată bucuria, în toată slava a călcat porunca din mândrie și nesupunere. Astfel, avva Dorotei continuă: „De aceea, Dumnezeu, văzând această neru­șinare, zice: Acesta e nebun, acesta nu știe să se bucure. De nu va cunoaște zile rele, va pieri cu desăvârșire. Căci de nu va învăța ce este necazul, nu va afla ce este odihna. Atunci i-a dat lui cele vrednice de el și l-a scos din rai. A fost predat deci iubirii de sine și voilor sale, ca să-și zdrobească oasele sale, ca să învețe să nu se bizuie pe sine, ci să asculte de porunca lui Dumnezeu, ca aceste urmări nenorocite ale neascultării lui să-l învețe odihna ascultării”.

Cuvintele cele mai izbitoare de aici sunt: „Acesta e nebun, acesta nu știe să se bucure”. Să nu te mai știi bucura este semn de nebunie, nu iraționalitate, ci nebunie ontologică: să nu mai vezi sau să refuzi binele evident. Și atunci bucuria se degradează sub efectul de durată al mândriei: devine plăcere goală, posesivitate, consum și autoafirmare. Toate acestea pot fi puncte de intensitate, dar sunt altceva decât bucuria născută din recunoașterea binelui din viața ta.

Bucuria este o „știință” duhovnicească. Adică se cultivă prin dispoziția inimii către receptivitate, smerenie, recunoștință. Pe de cealaltă parte, mândria produce tristețe structurală. Egoul exacerbat nu poate fi vreodată satisfăcut, ci rămâne permanent scufundat în nemulțumire. Mândria aduce amnezia „științei” de a te bucura.

Dar aici intervine pedagogia lui Dumnezeu: omul, „de nu va cunoaște zile rele, va pieri cu desăvârșire”. Suferința devine forța care sparge închiderea egolatră și poate da naștere deschiderii către „odihna ascultării”. Dar pentru asta trebuie mai întâi să învețe să nu se mai bazeze pe sine în modul cel mai sănătos cu putință și, în felul acesta, să se deschidă către Dumnezeu și oameni.