Lumina Crucii în mijlocul Postului Mare

Cuvintele de cinstire închinate Sfintei Cruci, pe care le auzim în slujbele Bisericii, sunt asemenea unor izvoare adânci de teologie și rugăciune. Ele deschid înaintea sufletului o lume de sensuri și imagini duhovnicești care ne apropie de taina mântuirii.

În Condacul de la Utrenia Duminicii a treia din Sfântul și Marele Post al Paștilor, Biserica rostește cu uimire și bucurie cuvintele: „Nu mai păzește sabia cea de văpaie ușa Edenului, că minunată stingere s‑a făcut văpăii prin lemnul Crucii. Acul morții și biruința iadului s‑au alungat”...

Biserica ne descoperă una dintre cele mai profunde imagini ale iconomiei dumnezeiești: sabia de foc care păzea intrarea în Rai, după căderea lui Adam, este biruită de lemnul Crucii, care devine puntea dintre pământ și cer, locul unde moartea este învinsă și unde se deschide din nou drumul către Edenul pierdut.

Începutul icosului, rostit în aceeași slujbă, arată o plângere cutremurătoare a iadului, zugrăvit ca și cum ar avea glas și simțire: „Trei cruci a înfipt Pilat pe Golgota, două tâlharilor și una Dătătorului de Viață; pe care văzând‑o iadul, a zis celor de jos: Cine este Cel ce a înfipt piron în inima mea? Cu suliță m‑a împuns fără de veste și mă rup”...

În această imagine dramatică, iadul însuși se simte rănit de Cruce, pentru că prin ea începe eliberarea lui Adam și a tuturor celor ținuți în robia morții. Lemnul care odinioară fusese pricină de cădere în Rai îi întoarce pe oameni în Împărăția luminii.

Astfel de cuvinte, răspândite în paginile Triodului, sunt pline de negrăită frumusețe. Ele îi cheamă pe fiii Bisericii să mediteze cu smerenie asupra tainei Crucii. Chiar și o frântură din înțelesul lor poate lumina sufletul celui care le ascultă cu atenție și cu inimă deschisă.

Îmi amintesc, cu ani în urmă, chipul unui monah încărcat de ani și de rugăciune, care asculta în liniște deplină citirile psalmilor și ale canoanelor din timpul slujbelor. Le auzise de nenumărate ori, din tinerețea lui până în anii senectuții. Și, totuși, fiecare cuvânt era mereu plin de înțelesuri.

Uneori, dacă citețul era grăbit sau neatent, bătrânul îl corecta, semn că asculta cu luare-aminte și că își oferea pace minții și inimii din aceste texte sfinte, care sunt dăruite de Biserică în ciclul liturgic al Postului Mare.

Dacă urmărim cu atenție cuvintele de cinstire ale Sfintei Cruci, așezate în paginile Triodului, descoperim bogăția lor teologică și poetică. Ele au străbătut veacurile și continuă să răsune cu aceeași putere după mai bine de douăsprezece secole. Autorul multora dintre ele este Sfântul Teodor Studitul, mare imnograf și apologet al Bisericii, stareț al vestitei Mănăstiri a Studionului din apropierea Constantinopolului, una dintre cele mai cunoscute vetre monahale ale lumii ortodoxe.

Prin urmare, această sărbătoare a Sfintei Cruci are o tradiție de cel puțin o mie două sute de ani, dacă nu chiar mai veche. De atunci și până astăzi, cuvintele Sfântului Teodor Studitul continuă să ne amintească taina adâncă a Crucii. O exegeză adevărată a acestor texte ar cere să ne oprim asupra fiecărei alcătuiri liturgice: asupra fiecărui tropar, a fiecărui icos și condac, asupra stihirilor de la Vecernie și a cântărilor de la Utrenie.

Privind cu evlavie la toate acestea, putem rosti împreună cu marele imnograf frânturi ale cântărilor de laudă:

„Bucură‑te, Cruce purtătoare de viață, semnul nebiruit al creștinătății, ușa Raiului, întărirea credincioșilor, zidul cel dimprejurul Bisericii, prin care s‑a pierdut blestemul și s‑a surpat puterea morții, prin care ne‑am înălțat de pe pământ la cele cerești. Armă împotriva demonilor, slava mucenicilor, podoaba cuvioșilor, limanul mântuirii, ceea ce dăruiești lumii mare milă.”

Sfântul Teodor Studitul ne amintește că această zi este ziua închinării cinstitei Cruci, care revarsă asupra lumii razele luminoase ale Învierii lui Hristos.

Sinaxarul Duminicii a treia din Post explică această imagine printr‑o veche practică imperială: atunci când împăratul urma să viziteze o cetate, stindardul său era trimis înainte, ca semn al venirii sale și ca pregătire pentru întâmpinare.

În același fel, Crucea este stindardul care vestește apropierea luminii pascale. În mijlocul nevoințelor Postului Mare, ea se arată ca o făclie de speranță și pregustare a biruinței Învierii.

Imnograful ne îndeamnă: „Sărutând acum Crucea Ta, biruim, Stăpâne, pe Amalec cel netrupesc”. Cu ochi curați și cu buze curate, credincioșii sunt chemați să înalțe cântări de bucurie și să se închine Crucii Domnului, lăudând‑o în imnuri de mulțumire.

Chemarea la cinstirea Sfintei Cruci are în Biserică numeroase momente și forme de manifestare. Crucea este cinstită în fiecare săptămână, mai ales în zilele de miercuri și vineri, când ne amintim de Pătimirea Domnului.

Ea este sărbătorită în mod solemn la 14 septembrie, praznicul Înălțării Sfintei Cruci.

De asemenea, Biserica amintește minunata arătare a semnului Crucii pe cerul Ierusalimului (7 mai), precum și scoaterea Sfintei Cruci (1 august), când credincioșii primesc binecuvântarea ei.

În toate aceste momente, Crucea rămâne pentru creștini nu doar un simbol, ci o realitate plină de învățăminte: semnul iubirii jertfelnice a lui Hristos și poarta prin care omul este chemat să intre din nou în lumina Împărăției lui Dumnezeu.

În mod deosebit, întreaga Biserică cinstește jertfa Mântuitorului Iisus Hristos și momentul răscumpărării neamului omenesc în Vinerea cea Mare, ziua în care credincioșii se apropie cu adâncă smerenie de Altarul jertfei dumnezeiești. Atunci, inimile se pleacă în fața iubirii care s‑a revărsat pe Golgota, iar cântările Bisericii ne aduc aminte de prețul mântuirii: „Răscumpăratu‑ne‑ai din blestemul legii cu scump Sângele Tău, pe Cruce fiind răstignit și cu sulița împuns” (Galateni 3, 13‑14). În lumina acestor cuvinte inspirate, toate celelalte rugăciuni, imnuri și meditații ale slujbelor ne arată adevărul rostit de Evanghelie: dragoste mai mare ca aceasta nimeni nu are, decât dragostea Mântuitorului arătată pe Cruce pentru viața lumii.

Dacă la sărbătorile dedicate Sfintei Cruci putem vorbi despre momente istorice petrecute la Ierusalim - fie din vremea Împărătesei Elena, când a fost descoperit lemnul Crucii, fie despre arătarea minunată a semnului ei pe cer, în amiaza zilei la jumătatea veacului al IV lea-, iar în cugetul nostru putem urma pașii Domnului care Şi‑a purtat cu smerenie și cu iubire fără margini Crucea pe ulițele Ierusalimului, până la locul răstignirii, în Duminica a treia a Sfântului și Marelui Post, sensul se lărgește într‑o altă lumină.

În mijlocul nevoințelor Postului, Biserica ne pune înainte Crucea ca pe o făclie care deja vestește razele Învierii, ca pe o promisiune a biruinței ce va veni pentru toți cei care străbat cu răbdare acest timp binecuvântat.

Sfântul Teodor Studitul ne amintește că în această duminică se împlinește cuvântul prorocesc: „Iată, ne închinăm la locul unde au stat picioarele Tale, Doamne”. Gustând din lemnul mântuirii, spune el, am aflat izbăvire din patimile păcatului. Deși imnograful nu precizează numele prorocului la care face trimitere, tradiția ne conduce către împăratul și psalmistul David: „Adu‑Ți aminte, Doamne, de David și de toate blândețile lui” (Psalmul 131, 7).

Într‑o asemenea zi de lumină duhovnicească, Sfântul Teodor Studitul zugrăvește o imagine plină de bucurie cerească: cetele îngerilor dănțuiesc cu veselie, pentru că prin Cruce s‑au sfărâmat taberele demonilor și a fost izbăvit neamul omenesc. Crucea nu mai este instrumentul suferinței, ci semnul biruinței, sceptrul împărătesc al lui Hristos, prin care moartea este înfrântă și viața se revarsă asupra lumii.

Sinaxarul ne amintește că, în acest răstimp al Postului, și noi suntem chemați la o răstignire lăuntrică: să murim față de patimi, să adormim simțurile tulburate de poftele trupești și să liniștim pornirile care ne depărtează de Dumnezeu. Postul devine o școală a curățirii și a împăcării cu noi înșine, o lucrare de liniștire a inimii.

Toți Părinții Bisericii vorbesc despre această perioadă mai aspră a Postului ca despre o vreme a isihiei lăuntrice, caracterizată de lupta împotriva gândurilor pătimașe, lepădarea dorințelor necuviincioase și transformarea lipsei de iubire în milă și bunătate. În istoria Bisericii întâlnim nenumărați oameni care au mărturisit că în timpul Postului au simțit o schimbare adâncă în viața lor. Unii au renunțat zile întregi la hrană sau la anumite bucate, pentru a dedica mai mult timp rugăciunii și întâlnirii cu Dumnezeu. Prin această înfrânare au dobândit o liniștire a trupului și a sufletului și au urcat, pas cu pas, pe calea apropierii de Dumnezeu.

Aceeași chemare la curățirea simțurilor o regăsim și în cântările luminatului praznic al Sfintelor Paști, când Biserica ne îndeamnă: „Să ne curățim simțirile și să‑L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii”. Această curățire este o luptă continuă, o lucrare a harului și a voinței omului, prin care cei ce se nevoiesc primesc de la Dumnezeu darul limpezirii sufletești.

Nichifor Calist Xantopol, scriitorul bisericesc care a alcătuit Sinaxarul celei de‑a treia duminici a Postului Mare, folosește o imagine plină de înțelepciune pentru a explica semnificația cinstirii Sfintei Cruci în mijlocul Postului Mare. Textul compară nevoința depusă de creștini în timpul Păresimilor cu călătoriile lungi ale oamenilor care, mergând pe drumuri anevoioase, se bucură când întâlnesc copaci umbroși: se odihnesc puțin sub umbra lor, își recapătă puterile și apoi își continuă călătoria către destinația dorită.

În același fel, în mijlocul acestei „căi obositoare” a Postului, Biserica a așezat Crucea făcătoare de viață ca pe o oază de odihnă pentru cei osteniți. Privind la ea, închinându‑ne și gustând din puterea ei, ne întărim pentru a merge mai departe pe drumul nevoinței.

Autorul Sinaxarului adaugă și o altă imagine, inspirată din ceremonialul imperial al Bizanțului. Când un împărat urma să intre într‑o cetate, înaintea lui erau purtate steagurile și sceptrul împărătesc, vestind venirea sa. În același fel, spune tradiția Bisericii, Hristos, dorind să arate biruința Sa asupra morții și slava Învierii, a trimis înainte sceptrul Său împărătesc - Crucea făcătoare de viață.

Ea ne pregătește inimile pentru întâmpinarea Împăratului, ne întărește în nevoință și ne cheamă să înălțăm strigăte de bucurie în fața Celui care a biruit moartea și a deschis lumii porțile vieții veșnice. Crucea nu este doar semnul suferinței, ci stindardul biruinței, lumina care ne călăuzește în ostenelile Postului către strălucirea negrăită a Învierii.

Cuvintele Sinaxarului continuă, arătând că Sfânta Cruce a fost așezată în mijlocul Sfântului și Marelui Post, ale cărui patruzeci de zile se aseamănă cu izvorul de apă amară întâlnit de poporul ales la Mera (Ieșirea 15, 23‑26). Asemenea acelui izvor, și calea Postului poate părea uneori aspră, plină de înfrânare și nevoință. Însă, după cum Prorocul Moise a aruncat lemnul în apă și a îndulcit apa, tot astfel Dumnezeu, Cel ce ne trece prin Marea Roșie și ne izbăvește de nevăzutul Faraon, îndulcește amărăciunea Postului prin Lemnul cel de viață făcător al Crucii.

Prin Cruce, ostenelile noastre se prefac în mângâiere, iar drumul prin această „pustie” a nevoinței capătă sens și lumină. Ea ne însoțește până când Hristos, prin Învierea Sa, ne va conduce către Ierusalimul cel de sus, cetatea păcii și a bucuriei veșnice.

De aceea, Sfânta Cruce este numită Pomul Vieții, în amintirea pomului sădit în mijlocul Raiului. Prin această imagine Biserica ne amintește, pe de o parte, de căderea lui Adam și de dorința nestăpânită care a adus moartea în lume, dar, în același timp, ne descoperă și adevărul că prin Cruce osânda a fost ridicată. Dacă omul a gustat odinioară din pomul neascultării și a murit, acum este chemat să guste din pomul Crucii, pentru a trăi și a rămâne viu în Hristos.

Aceste înțelesuri sunt reluate în cântările Sfântului Teodor Studitul, care vorbește despre lemnul cel de trei ori fericit și dumnezeiesc, despre Crucea care devine lumină pentru cei aflați în întuneric și care, prin strălucirea ei, vestește mai înainte razele Învierii lui Hristos.

În cântările Laudelor de la Utrenia Duminicii Sfintei Cruci, imnograful glăsuiește: „Întărirea Bisericii, puterea împăraților, lauda monahilor și mântuirea, tu ești, preacinstită Cruce. Pentru aceasta, închinându‑ne ție, ne luminăm inimile și sufletele cu dumnezeiescul har al Celui Care S‑a pironit pe tine și a surpat puterea vicleanului și blestemul l‑a ridicat”.

În aceste cuvinte se concentrează întreaga învățătură despre cinstirea Sfintei Cruci. Ea este „întărirea Bisericii”, temelia nevăzută pe care stă credința creștină. Ea este „puterea împăraților”, amintind de vedenia Împăratului Constantin, care a auzit cuvintele: „Prin acest semn vei învinge”. Ea este „lauda monahilor”, pentru că monahii, îndeosebi apărătorii credinței și ai icoanelor, au purtat întotdeauna Crucea ca pe o cunună a nevoinței și a mărturisirii.

Dar, mai presus de toate, Crucea este luminarea inimilor tuturor celor care se apropie de ea cu credință: împărați, monahi sau simpli credincioși. În lumina ei se revarsă harul Celui Care S‑a pironit pe lemnul Golgotei și care a zdrobit puterea celui viclean, ridicând blestemul și redând omului demnitatea pierdută.

Prin aceste cuvinte și cântări inspirate ale Sfântului Teodor Studitul, dar și prin rugăciunile și imnurile Bisericii, taina Sfintei Cruci ni se descoperă treptat, ca o lumină care pătrunde în inimă și o încălzește. Creștinul care străbate această perioadă cu încredere în Dumnezeu simte o negrăită bucurie duhovnicească când își asumă crucea smereniei pentru Dumnezeu prin slujirea aproapelui.

Orice lepădare de sine devine astfel un pas către Dumnezeu. Ori de câte ori descoperim în noi dorința de a-l iubi pe aproapele, de a ne dărui celorlalți și de a trăi pentru Dumnezeu, ceva se schimbă în adâncul sufletului nostru. Fiecare renunțare, fiecare gest de milă sau de jertfă devin o treaptă către cer.

De aceea, cuvintele Mântuitorului rămân mereu pline de adevăr: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și‑l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Chiar dacă aceste cuvinte par uneori să se piardă în zgomotul și graba lumii de astăzi, ele rămân pentru fiecare om măsura adevăratei iubiri.

Poate că nu vom reuși să ne dăm viața sau sângele așa cum a făcut Mântuitorul. Poate că nu vom străbate ulițele Ierusalimului sub loviturile soldaților romani sau sub furia celor care urau Crucea. Dar fiecare dintre noi poate sădi o fărâmă din această iubire: o mică renunțare la propria voie de dragul aproapelui, o dăruire discretă pentru ceilalți, o inimă deschisă către suferința fratelui.

Astfel putem înțelege mai adânc taina Crucii și ne putem așeza sub umbra ei binefăcătoare. Sufletul găsește odihnă și răcoare, iar ochii inimii încep să vadă strălucirea stindardului împărătesc care vestește deja apropierea Învierii.

Sfânta Cruce ne arată, încă din mijlocul Postului, razele luminoase ale dimineții pascale și ne pregătește să întâmpinăm ziua cea mare a biruinței lui Hristos asupra morții.

Ne rugăm ca Sfânta Cruce să ne ajute pe toți să pătrundem, măcar în aceste zile, taina ei. Să înțelegem cuvintele pe care le auzim mereu la slujba Utreniei: că „prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”.

Și să înțelegem că, purtând și noi crucea vieții noastre cu răbdare și credință, ne asemănăm cu Hristos. Atunci bucuria va veni ca un dar dumnezeiesc de la Cel Care a biruit moartea și a dăruit întregii lumi viață veșnică.