Permanenta invocare a Duhului Sfânt, între reflecție teologică și trăire duhovnicească

Am primit cu bucurie de la părintele profesor dr. Daniel Benga cea mai nouă lucrare a sa, Dobândirea Sfântului Duh în Sfânta Liturghie. M‑a mișcat faptul că autorul a așezat pe pagina dintâi câteva cuvinte pe care le voi păstra cu grijă alături de alte dedicații primite de‑a lungul vremii, asemenea unor binecuvântate semne de lumină, prietenie și comuniune duhovnicească.

În ceea ce privește lucrarea părintelui profesor, cred că nu se putea afla un timp mai potrivit pentru lansarea ei decât acesta, în care Biserica trăiește așteptarea plină de dor sfânt și rugăciune a Pogorârii Duhului Sfânt. Cuvintele Mântuitorului: „Și să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteți martorii acestora. Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu; voi însă ședeți în cetate până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 47‑49), răsună acum cu o adâncă vibrație în sufletele noastre. Ne aflăm în pragul plin de har, de înnoire și de lucrare tainică, iar părintele autor dezvoltă această temă cu sensibilitate și înțelegere duhovnicească.

Ascultând cuvintele mărturisite și scrise, am înțeles încă o dată cât de important este pentru un preot să nu treacă niciodată cu nepăsare peste rugăciunile pe care le rostește zilnic. Uneori, obișnuința poate așeza peste cuvintele sfinte o umbră a repetiției, însă omul atent descoperă în ele izvoare nesfârșite de har și înțelesuri dumnezeiești.

Să poți afla într‑o rugăciune de binecuvântare a tămâii - rostită de atâtea ori la Sfânta Liturghie, la Vecernie și în celelalte slujbe - o asemenea bogăție de înțeles și o atât de delicată frumusețe înseamnă să privești slujirea nu ca pe o simplă împlinire ritualică, ci ca pe o necontenită adâncire în taina prezenței lui Dumnezeu. Și aceasta cu atât mai mult cu cât părintele autor ne‑a împărtășit și alte înțelesuri de mare finețe teologică și sensibilitate liturgică, arătând cât de prezentă este lucrarea Duhului Sfânt în inima celui ce slujește cu dragoste, cu smerenie și trezvie:

Sfântul Duh a fost prezent în toate momentele vieții pământești a Mântuitorului Hristos - zămislirea din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Botezul în Iordan, Pătimirea și Învierea Sa. În mod asemănător, Duhul Sfânt lucrează în sufletele creștinilor prezența lui Hristos în Dumnezeiasca Liturghie, deoarece, după Înălțarea la ceruri a Domnului și trimiterea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, prezența euharistică a lui Hristos se realizează prin suflarea dătătoare de viață a acestuia. Cincizecimea a constituit experiența prezenței Domnului Hristos într‑un mod nou în mijlocul primei comunități creștine din Ierusalim, anume prin Pogorârea Sfântului Duh. În Dumnezeiasca Liturghie este prelungită această experiență întemeietoare, Duhul lui Dumnezeu făcându‑L prezent pe Hristos în Sfintele Daruri și în cei care se împărtășesc din ele. Lucrarea Duhului este una de reorientare la Sine, pentru a‑L descoperi pe Hristos, chiar dacă El este omniprezent.

Reflectând la lucrarea Duhului Sfânt în viața unui preot și a unui profesor de teologie - elogiat atât de frumos, mai ales de către propriul său îndrumător, părintele profesor Viorel Ioniță -, îmi vine în minte o întâmplare trăită nu cu foarte mult timp în urmă.

Aflându‑mă pentru câteva zile la München, am avut bucuria de a răspunde invitației Episcopului Sofian Brașoveanul de a sluji împreună cu Preasfinția Sa. Slujba a fost săvârșită într‑o biserică de o frumusețe rară, zidită cu dragoste, dăruire și pricepere, unul dintre cele mai alese lăcașuri de cult românești din diaspora.

Acolo am înțeles încă o dată că frumusețea unei biserici nu stă numai în ziduri, în pictură sau în lumina candelelor, ci mai ales în duhul rugăciunii care o umple și în inimile celor care o transformă într‑un Ierusalim al întâlnirii cu Dumnezeu. În liniștea aceea adâncă, în mireasma tămâii și în cântarea care părea că se înalță către cer asemenea unui văl de lumină, am simțit cât de adevărate sunt cuvintele despre „puterea de sus” pe care Domnul o făgăduise ucenicilor Săi. Duhul Sfânt continuă să lucreze tainic în Biserică, prin slujire, prin cuvinte și prin oameni, aprinzând în suflete focul credinței și al iubirii de Dumnezeu.

Biserica mare, aflată la suprafață, nu este încă împodobită cu pictură, însă paraclisul de la demisol are o frumusețe filocalică, greu de descris în cuvinte omenești. Spațiul liturgic, larg și luminos, aproape la fel de încăpător precum un amfiteatru, respiră o pace aparte, o liniște și o căldură duhovnicească, ce cuprind sufletul încă din clipa în care îi treci pragul. Și, lucru cu adevărat minunat, biserica este mereu plină de credincioși, semn că setea după Dumnezeu și după frumusețea rugăciunii nu s‑a stins din inimile oamenilor.

Când am dat curs invitației Episcopului Sofian Brașoveanul, părintele Daniel Benga slujea acolo și continuă să slujească în acel sfânt lăcaș. Privind la lucrarea dobândirii Sfântului Duh și ascultând cuvintele rostite cu atenție și discernământ, m‑am gândit cât de important este pentru un preot, și cu atât mai mult pentru un profesor de teologie, să pătrundă sensurile adânci ale rugăciunilor Bisericii și să nu treacă nepăsător pe lângă ele. Uneori, noi, slujitorii Altarului, după ani îndelungați de slujire, riscăm să rostim anumite rugăciuni doar din obișnuință, fără tresărirea inimii și fără uimirea sfântă pe care ele ar trebui să o nască necontenit înăuntrul nostru.

Dar adevărata slujire cere atenție, trezvie și o inimă care ascultă. Rugăciunile Dumnezeieștii Liturghii, ale Vecerniei, ale Utreniei și ale celorlalte laude bisericești poartă în ele o comoară nesfârșită de teologie, de frumusețe și de lumină duhovnicească. Ele sunt adevărate ferestre deschise spre Împărăția lui Dumnezeu, izvoare de har și de înțelepciune pentru cel care le rostește cu evlavie și înțelegere.

Îi mulțumesc părintelui profesor Daniel Benga pentru mărturia prețuirii sale așezată la începutul volumului dăruit, cât și pentru posibilitatea de a‑mi exprima câteva gânduri, născute din bucuria întâlnirii și din recunoștință.

În ceea ce privește aniversarea părintelui Viorel Ioniță, mărturisesc că nu am știut despre momentul de sărbătoare pregătit cu delicatețe de părintele profesor dr. Constantin Pătuleanu. De aceea, cer iertare că nu s‑au pregătit flori și cuvinte pe măsura cinstirii cuvenite unui slujitor și dascăl al Bisericii.

Viața are uneori darul de a ne întoarce cu gândul spre anii tinereții, iar această întâlnire mi‑a adus aminte de cei trei rectori pe care i‑am avut în vremea formării mele teologice. Cel dintâi a fost părintele prof. Dumitru Popescu, care mi‑a fost rector la București în primul an al studiilor universitare, înainte de 1989. Erau ani plini de încercări și neliniști, dar în care profesorii adevărați știau să aprindă în suflete dragostea pentru teologie, pentru adevăr și pentru Biserica lui Hristos.

Mai târziu, când Mitropolitul Daniel, ctitor al Institutului Teologic de Grad Universitar din Iași, a hotărât ca studenții moldoveni de la Sibiu și București să fie transferați la Iași, am ajuns și eu, în anul al doilea, la nou‑înființatul institut, care avea să poarte mai târziu numele cunoscutului părinte profesor Dumitru Stăniloae. Acolo l‑am avut pentru câteva luni rector pe Episcopul‑vicar de la Iași al acelor ani, Pimen Zainea Suceveanul.

Când a fost ales în demnitatea de Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, în luna martie a anului 1991, Mitropolitul Moldovei l‑a numit rector pe părintele profesor Viorel Ioniță. Pentru mulți dintre noi, părintele rector nu a fost doar un profesor sau un administrator al școlii teologice, ci o prezență sobră și statornică, un om care a înțeles că teologia nu se poate despărți de viața Bisericii și de lucrarea Duhului Sfânt în sufletele oamenilor.

Era un om exigent, cu o rigoare pe care studenții o simțeau îndată. Chiar dacă nu se afla permanent la Iași, uneori fiind chemat la București sau în alte locuri pentru cursuri și diferite responsabilități, prezența lui se făcea imediat simțită când revenea. Nimeni nu întârzia: nici profesorii și nici studenții. Domnea o atmosferă nemțească prin disciplină, ordine și seriozitate, potrivit acelui spirit despre care s‑a vorbit de multe ori. Era o rânduială care inspira respect și îi obliga pe toți la atenție, responsabilitate și conștiința datoriei împlinite cu demnitate.

Într‑o zi, părintele profesor mi‑a cerut să aleg un subiect de licență și să pregătesc lucrarea sub îndrumarea sa. Mărturisesc că am simțit o anumită strângere de inimă, o oarecare sfială înaintea unui profesor cunoscut pentru exigența și rigoarea sa. Dar tocmai prin această apropiere l‑am cunoscut mai bine, dincolo de sobrietatea pe care o arăta adeseori în relația cu studenții.

După ce am absolvit studiile la Facultatea de Teologie în cadrul Universității din Iași, în perioada în care funcționase ca Institut de Grad Universitar, părintele profesor a plecat la Geneva. Cu toate acestea, a revenit adeseori la Iași și, odată cu trecerea anilor, mi s‑a părut că devenise mai apropiat de semeni, mai iubitor de comuniune și de întâlnire sufletească. Sau poate că noi am învățat să descoperim delicatețea și căldura ascunse în spatele unei exigențe, care, în anii tinereții noastre, ne inspira mult respect și sfială.

Faptul că la sărbătoarea lansării cărții și la aniversarea părintelui profesor au fost prezenți mulți dintre ucenici spune foarte mult. S‑a afirmat, pe bună dreptate, că puțini profesori de teologie au avut atât de mulți fii sufletești răspândiți în diferite locuri: unii la München, alții la București, la Iași ori în alte centre universitare și eclesiale. Toți aceștia păstrează dorința de a‑l întâlni pe părintele profesor Viorel Ioniță și de a evoca, ori de câte ori se ivește prilejul, momentele de lumină și comuniune trăite împreună, întâlniri care au lăsat urme adânci în sufletele lor.

Așadar, pentru părintele Benga și pentru părintele prof. Ioniță, gândurile cele bune se împletesc asemenea unui buchet de flori, pe care s‑ar fi cuvenit să‑l avem în mâini, pentru a arăta recunoștința și prețuirea.

Părintelui Daniel Benga îi adresez cuvinte de felicitare și îi doresc să rămână mereu în aceeași binecuvântată lucrare de chemare neobosită a Duhului Sfânt, de invocare a harului și de mărturisire a frumuseților credinței ortodoxe. Dumnezeu să îi dăruiască putere, pace și bucurie duhovnicească, spre a aduna și de acum înainte în jurul său ucenici, prieteni și iubitori ai teologiei, la multe alte întâlniri ziditoare de suflet, sub lumina și ocrotirea Duhului Sfânt.