Dicționar teologic: panihidă, colivă, parastas

PANIHIDĂ (gr. panihis, termen format din: pan - tot; nix - noapte și verbul ado - a cânta)

• Carte de cult care cuprinde slujbele Înmormântării, precum și alte slujbe care se săvârșesc de către preot pentru cei răposați. De asemenea, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, slujbele pentru cei adormiţi în Domnul au fost publicate în trei cărţi de slujbă speciale: Panihida; Parastase; Slujbe de înmormântare, parastase și alte rânduieli pentru cei adormiți în Domnul.
   
• Slujbă sau priveghere de toată noaptea, însă denumirea este dată slujbei ce se face la căpătâiul celui decedat în zilele premergătoare înmormântării. Ea înlocuiește privegherile pe care creștinii le făceau la casa celui decedat în perioada în care, din pricina persecuțiilor, înmormântările se făceau noaptea. 
   
• Tot panihidă este numită și forma prescurtată a slujbei de parastas.

COLIVĂ (gr. koliva)

Aliment din grâu legat prin fierbere, îndulcit, care reprezintă ofrandă adusă pentru cei adormiți la zilele lor de pomenire. 

Coliva se pregătește din grâu fiert, amestecat cu ingrediente și aromate. Ea simboli­zează trupul celui răposat, grâul fiind elementul principal al hranei omului.

Coliva este și expresie văzută, materială a învățăturii noastre despre Înviere și nemurire, bobul de grâu fiind dat ca exemplu pentru Înviere. Ca să aducă roadă, el trebuie îngropat în pământ, să putrezească și apoi să răsară, să crească și să rodească (Ioan 12, 24; 1 Corinteni 15, 36). Dulciurile și ingredientele folosite la pregătirea colivei simbolizează virtuțile sfinților sau dulceața vieții veșnice pe care dorim să le câștige și cei răposați. Coliva se folosește la înmormântare, apoi la toate soroacele de pomenire a morților.

Împreună cu coliva se întrebuințează pâine sub formă de colaci, vin și lumânări, care simbolizează Trupul, Sângele și Lumina lui Hristos. Vinul cu care se stropește trupul celui răposat, coliva, mormântul și groapa ne aduc aminte și de aromatele și balsamul cu care a fost uns trupul Mântuitorului, dar și de Sfântul Sânge din Sfânta Euharistie, precum și de nemurire și înviere pentru viața veșnică.

PARASTAS (gr. parastasis - mijlocire, înfățișare înaintea cuiva)

Slujbă de pomenire săvârșită la biserică, în casele credincioșilor, la cimitir, la mormintele celor răposați. Slujba Parastasului este o prescurtare a slujbei de înmormântare.

De asemenea, cu acelaşi termen este denumită şi agapa sau masa creştinească organizată de membrii familiei celor răposaţi cu prilejul zilelor de pomenire. 

Este foarte important de ştiut că sunt zile și perioade din timpul anului bisericesc în care nu se săvârșesc parastase. Conform rânduielilor tipiconale, în duminici, la praznicele împărătești (la Înălţarea Domnului se săvârşeşte doar pomenirea specială a eroilor), în zilele de rând ale Postului Mare (se poate săvârşi doar Litia mică pentru cei adormiţi), în perioade de înainte-prăznuire și după prăznuire, când este ziua odovaniei praznicului, nu se fac parastase. Perioadele în care nu se săvârşesc slujbe de pomenire sunt menţionate pentru ştiinţa tuturor credincio­şilor în calendarele ortodoxe la rubrica RÂNDUIELI BISERICEŞTI - ZILE ÎN CARE NU SE FAC PARASTASE.

Atunci când cineva doreşte să săvârșească pomenire/ parastas pentru cei dragi, este de folos să meargă şi să ceară sfatul şi îndrumarea preotului. În virtutea comuniunii dintre Bi­serica luptătoare și cea triumfătoare, cei vii au o serie de datorii față de cei adormiți: să se roage pentru ei și să facă fapte de milostenie. După moartea cuiva sunt rânduite mai multe slujbe de pomenire: la trei zile (coincide cu po­mana care se face în ziua înmormântării) la nouă zile, la 40 de zile (şase săptămâni), la trei, şase şi nouă luni, la un an, în fiecare an până la şapte ani după moarte şi, după aceea, în sâmbetele morţilor de peste an.

Sâmbăta este ziua indicată, în timpul unui an liturgic, pomenirii celor adormiți în Domnul, fiind o imitare a Sâmbetei Mari. De prin sec. al VII-lea este atestată practica pomenirii ge­nerale a morților, care se face în sâmbetele Postului Mare. 

Pomenirile făcute pentru cei adormiți, ca și împărțirea de hrană și îmbrăcăminte la sărmani, își întind rădăcinile, în timp, până în Antichitatea creștină. Agapele, care se săvârșeau după „frângerea pâinii”, aveau și acest rol de comemorare a celor trecuți la Domnul (convivia funebralia).

În cursul anului bisericesc există trei sâmbete de pomenire generală a celor adormiţi în Domnul: Sâmbăta Moşilor de iarnă (precede Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi sau a Lăsatului sec de carne); Sâmbăta Moşilor de vară, care precede Duminica Pogorârii Sfântului Duh; Sâmbăta Moşilor de toamnă (de obicei în prima sâmbătă a lunii noiembrie).