Despre nimicurile materiei și veșnicia din noi

Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieţii) Matei 6, 22-33

Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? 
Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. 

Una dintre preocupările Dumnezeului întrupat este aceea de a căuta elementele importante ale vieții noastre. Ne trăim viața, dar nu știm care este sensul ei, ce este important în această viață și nici măcar dacă ceea ce trăim se poate numi viață sau doar drumul spre viață. Avem oare simțul veșniciei în noi? Ar trebui să îl avem, pentru că prin tot ceea ce face, omul arată că vrea o depășire, o ieșire din preocuparea strict orizontală marcată de aici și acum.

O privire spre cer, un copac plantat, admirația unei ape curgă­toare, o tăcere în fața unui tablou realizat de un artist consacrat - toate arată că în noi există un ceva care ne ridică și ne trece cu gândul spre un dincolo. Ca atare, nu suntem doar ființele lui aici și acum, ci avem în fiecare dintre noi acea genă a lui dincolo, ca o permanentă și asiduă căutare a unei depășiri. Din păcate, ne comparăm între noi în nimicul orizontal și ne catalogăm după bruma de materie pe care o avem în buzunare sau pe cardurile financiare, uitând că suntem creați cu acea căutare a lui dincolo, ca o sete a veșniciei din noi.

Simțim veșnicia în noi, dar nu mergem mai departe în căutarea ei. O simțim, dar nu o definim și nu Îl vedem pe Autorul care stă în spatele veșniciei noastre. Un zâmbet, o față senină scot pe chipurile noastre fru­musețea de dincolo de fru­musețea fizică și arată, fie și pentru scurt timp, ce chipuri veșnice stau în spatele trupului nostru.

Hristos, în predica Lui de pe malul lacului Ghenizaret, care parțial și foarte rezumativ este cuprinsă în capitolele 5-7 din Evanghelia de la Matei, ne arată frumusețea pe care o avem în noi, și nu pe noi. Nu haina sau mâncarea ne definesc, ci căutarea, trecerea spre acea veșnicie pe care o simțim permanent în noi. Știa și vedea Dumnezeu că oamenii și-au uitat veșnicia și s-au aplecat prea tare și sufocant asupra teluricului efemer. Cu alte cuvinte, am coborât grila de evaluare a omului foarte mult, cuantificând umanul prin bani, plăcere, fericire temporară etc. Prea puțin față de ceea ce Dumnezeu pusese în noi și Își dorea să devenim.

Nu faceți din îmbrăcăminte imaginea voastră

„Nu vă îngrijiți pentru ce veți mânca” nu înseamnă a fi niște leneși meditativi cu iz religios, ci a nu centra viața pe mâncare, care este un auxiliar necesar, dar nu central. Sunt atâtea alte lucruri prin care omul își poate depăși condiția. Nu faceți din îmbrăcăminte imaginea voastră, căci haina este de fapt un exterior, și nu interiorul nostru peren. Viața se derulează oricum spre finalul pământesc, iar haina, la un moment dat, devine mai degrabă o penibilitate exterioară. Știu ce spun, căci am văzut oameni care încearcă să își mascheze vârsta prin exteriorul vestimentar sau prin îngrijirea excesivă a trupului, uitând de suflet. Aproape că devii penibil în acele momente în care vrei să te arăți un tânăr rebel, deși ești aproape de trecerea în veșnicie.

Am văzut însă și oameni modești ca ținută care m-au frapat prin frumosul lor ce venea din ­interior, și nu din haine sau din exterior. Aproape că nu mă săturam să îi privesc. Nu aveam nevoie de cuvinte, ci doar să îi pot admira în tăcere. Era o frumusețe ce venea din interiorul lor și care se proiecta pe chip; simțeam veșnicia lor hristică pe chip, în ochii lor adânciți în meditația unei convorbiri cu Dumnezeu. Așa am văzut chipul sfântului (pe atunci îi spuneam doar simplu: părintele) Dumitru Stăniloae. Mergeam apoi la Mănăstirea Antim nu ca să vorbesc cu Părintele Sofian, sfântul de acum, ci doar să îl privesc, căci mă hrăneam din acea privire care parcă venea de dincolo. Nu erau eleganți în vestimentație, dar erau veșnici în chip și privire. Nu îmi trebuiau cuvinte, ci doar chipurile lor sau ochii lor, care îmi vorbeau fără cuvinte. Și mulți alții pe care Dumnezeu, în nevrednicia mea, mi i-a scos în cale: părintele Nicolae Steinhardt, Sfântul Cleopa Ilie, Sfântul Paisie. Pe chipurile lor se vedea veșnicia. Atunci când stăteai în fața lor, parcă se opreau dintr-un dialog cu cerul ca să te privească, să te mângâie cu semnul crucii pe creștet sau să îți spună un cuvânt.

Astăzi asistăm la o inflație de cuvinte, la o pălăvrăgeală a nimicurilor fără sens și fără veșnicie. Vorbim prea mult despre nimicurile lumii, privim prea mult efemeritățile „tiktokiste” și nu mai avem timp să privim cerul. Suntem tot mai încruntați, trecem unii pe lângă alții fără să ne simțim, fără să ne privim și, mai ales, fără să ne mai rugăm unii pentru alții. O singurătate autoimpusă prin retragerea, paradoxal, în socializarea multimedia. Ne simțim singuri, deși Dumnezeu ne oferă cerul și comuniunea sfinților, dar nu avem timp să le vorbim și să îi simțim.

Tăcem, iar tăcerea noastră nu este rugăciune, ci muțenie monadică, egoistă și depresivă. Suntem tot mai depresivi și singuri pentru că nu știm că sfinții ne așteaptă gândurile și vorbele noastre. Până și biserica a devenit un loc în care ne ducem singurătatea. Împlinim un rit: ducem o prescură și un pomelnic în care suntem doar noi, împlântăm niște lumânări aprinse și ne retragem într-o rugăciune închisă: a noastră pentru noi. Uităm că fiecare biserică este o comuniune și o comunitate, că este, de fapt, marea familie în rugăciune în care ar trebui să ne rugăm unii pentru alții și pentru toată lumea. Vrem din Liturghie un spectacol și, de foarte multe ori, noi, sacerdoții, oferim doar spectacol, fie el numit și liturgic.

Suntem o familie în rugăciune

Este timpul să ne gândim că suntem o familie în rugăciune, că în fiecare biserică se strâng niște copii în fața lui Dumnezeu, care se roagă unii pentru alții și pentru lumea dispersată la alte spectacole. Liturghia se simte cu privirea spre cer, cu ochii închiși și cu o rugăciune în tăcere. Rugăciunea înseamnă nu un rit, ci o șoaptă către Dumnezeu și către sfinți. O tăcere în cuvintele sufletului. În momentul în care sufletul începe să se roage, se depășește timpul ritului. Ai tot timpul să vorbești cu Dumnezeu sau, cum îmi place mie să spun, să Îi șoptești lui Dumnezeu. Rugăciunea este șoapta mea cu Dumnezeu.

Când vom ajunge la această stare de tăcere sau de șoaptă cu Dumnezeu, va ieși pe chipul nostru trupesc frumusețea veșniciei din noi. Vom privi cu durere, dar și cu îngăduință pe cei care încă se preocupă de trupescul și efemeritatea unei vieți atât de trecătoare și ne vom ruga: „Doamne, ne vezi neputința și nimicul gândirii noastre. Nu ne judeca după dreptate, ci după mila Ta. Arată-ne că ești Tată și nu judecător nemitarnic, căci am trăit imitându-ne unii pe alții în căutarea nimicului material. Doamne, golește iadul și umple raiul, căci, deși am fost nepricepuți, nu Te-am negat, deși nu Te-am căutat așa cum trebuia”.

Trăiesc bucuria că în această țară, așa cum este ea, cu convulsiile ei politico-economice, cu oameni care simt sau nu mai simt profunzimea vocației lor în conducerea neamului, totuși avem locurile unde chipul nostru își poate redescoperi frumosul veșniciei. Suntem țara cu biserici deschise și cu Liturghii slujite. Auzim clopote și simțim binecuvântarea rugăciunilor. Avem încă o mare șansă: aceea de a nu fi lipsiți de cer pe pământ, de îngeri printre oameni. Nici o biserică nu este goală, căci, chiar dacă noi nu suntem în ea, vin sfinții și îngerii și umplu fiecare biserică în Sfânta Liturghie. Să nu îi lăsăm doar pe ei să o umple, ci să fim prezenți și noi în taina șoaptei către Dumnezeu, ca să ne primim chipurile veșniciei pe fețele noastre trecătoare. Atunci nu mai avem nevoie să ne centrăm viața pe mâncare, petrecere, haine și bani, ci le vom vedea ca pe niște elemente auxiliare de care te poți folosi cu moderație, fără să faci din ele telosul, scopul vieții, căci aici suntem doar pe drumul spre viață. Adevărata viață începe atunci când am trecut prin porțile veșniciei.