L-am rugat pe Dumnezeu să plece?

Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei) Matei 8, 28-34; 9, 1

În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.

Evanghelia acestei duminici ne duce pe celălalt țărm al Mării Galileii, în ținutul Gadarenilor - pământ străin, cu turme de porci și morminte săpate în stâncă. Acolo, dintre morminte, Îi ies în întâmpinare doi demonizați, „foarte cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”. Și totuși, cei pe care nimeni nu-i putea lega Îl recunosc îndată pe Cel despre Care ucenicii, în corabia abia scăpată din furtună, încă se întrebau: „Cine este Acesta că și vânturile și marea ascultă de El?”. Demonii nu se mai întreabă. Ei strigă: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?”.

Dumnezeu nu ocolește zona de tensiune

Înainte de toate, să observăm un lucru ușor de trecut cu vederea: Hristos nu ajunge la Gadara din întâmplare. El a poruncit ucenicilor „să treacă de cealaltă parte a mării” (Matei 8, 18); El ia inițiativa, străbate dinadins furtuna și pune piciorul, cu bună știință, pe un pământ străin și necurat - plin de morminte și de porci -, unde avea să-i întâlnească pe cei doi oameni de care se temea întregul ținut și unde oamenii locului aveau să-L roage să plece. Dumnezeu nu ocolește „zona”. El merge tocmai acolo unde nimeni nu îndrăznea să treacă, acolo unde știa dinainte că va fi izgonit. Aceasta este logica întregii iconomii a mântuirii: Fiul Omului „a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”, iar a căuta înseamnă să mergi până în ținutul cel mai potrivnic, fără să aștepți să fii chemat și fără să te oprești în fața refuzului.

Este una dintre cele mai tulburătoare mărturisiri din Evanghelie - și vine din partea cea mai neașteptată. Demonii știu cine este Iisus și-L recunosc mai limpede decât ucenicii, fiindcă cei care-și trag puterea din moarte simt îndată apropierea Vieții. În cuvântul „mai înainte de vreme” se ascunde o întreagă teologie: duhurile știu că este o vreme rânduită de Dumnezeu pentru judecata lor și se tem că aceasta a și sosit. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că ele se purtau ca și cum Hristos ar fi venit la timp nepotrivit, deși știau prea bine din Scripturi că tocmai El le va fi Judecător. Împărăția lui Dumnezeu pătrunde în lume pe măsură ce stăpânirea celui rău este surpată - iar la Gadara se vede, ca într-o icoană, începutul acestei biruințe.

Înaintea Lui, toată acea putere care îngrozea un ținut întreg se face deodată blândă și cerșetoare: demonii cer să fie trimiși în turma de porci. Cel „mai tare” le stă în față, iar ei nu pot face nimic până la cuvântul Lui: „Duceți-vă”. Un singur cuvânt - și Domnul Care poruncise mai înainte vânturilor și valurilor poruncește acum și lumii nevăzute. Sfântul Ioan Gură de Aur observă cu finețe contrastul: cei care nici lanțuri de fier nu răbdau au venit legați, iar cei care alergau prin munți au stat liniștiți înaintea Lui. Puterea Mântuitorului nu lucrează însă niciodată despărțită de milă: El Se apropie cu compasiune chiar și de acești oameni cumpliți, pe care lumea îi ocolea.

Profitul în locul Mântuitorului

Tabloul are însă și un al doilea răspuns, mai trist decât strigătul demonilor. După pierderea turmei, „toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor”. Iată paradoxul: Cel care tocmai izbăvise doi oameni din robia întunericului este rugat să Se depărteze după pierderea unei turme. Un comentator a rezumat fără cruțare alegerea gadarenilor: au pus turma mai presus de oameni și paguba mai presus de Mântuitorul. Este alegerea pe care o repetăm ori de câte ori profitul, confortul sau „socoteala” cântăresc mai greu decât omul de lângă noi - sau decât Cel care vine să ne tulbure tocmai ca să ne vindece. O răsturnare a valorilor pe care fiecare dintre noi o cunoaște din lăuntru.

Fericitul Ieronim citește totuși rugămintea lor și cu blândețe: poate că, asemenea lui Petru - „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” -, gadarenii s-au simțit nevrednici de apropierea Domnului. Oricum ar fi, stăm înaintea a două rugăminți care se ating tainic. Demonii cer să nu fie chinuiți mai înainte de vreme, iar Sfântul Evanghelist Luca adaugă: să nu fie trimiși „în adânc”. Dar și gadarenii, izgonindu-L pe Iisus, cer, fără să-și dea seama, tocmai acest lucru: dacă respingerea Celui care frânge puterea întunericului se statornicește în inimă, ce le mai rămâne? Hristos Însuși va spune, în pilda Judecății, cuvântul de care demonii se cutremurau la Gadara: „Duceți-vă de la Mine, bleste­ma­ților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui”.

Gadara, oglinda vremii noastre

Această răsturnare a valorilor nu este doar o ispită a inimii, ci este, poate, drama cea mai adâncă a vremii noastre. Trăim într-un timp de încleștări și de războaie, în care vedem, iarăși și iarăși, cum interesul economic ori politic și setea de putere sunt așezate mai presus de om. Turma de porci a Gadarei a ajuns o icoană a lumii întregi: când socotelile materiale cântăresc mai greu decât viața și libertatea aproapelui, când „paguba” pare mai de temut decât pierderea sufletului, repetăm, fără să băgăm de seamă, rugămintea gadarenilor - „Pleacă din ținutul nostru”. Îl rugăm pe Hristos să Se depărteze ori de câte ori luăm hotărâri în care valorile nu mai au întâietate. Și ne mirăm apoi că lumea se umple de morminte.

Mai este ceva tulburător în această istorisire. Din reacția ei, cetatea pare să se fi obișnuit cu răul care îi chinuia pe cei doi oameni, ținuți deoparte, printre morminte, atâta vreme cât viața celorlalți își urma cursul. Răul fusese, cumva, „administrat”. Așa fa­cem și noi: îl tolerăm cât timp lovește în alții, cât timp nu ne atinge „turma”. Abia când pierderea ne privește pe noi înșine, ne tulbu­răm. Dar Hristos nu vine să facă pace cu răul, ci să-l surpe; iar pre­zen­ța Lui ne așază, pe fiecare, îna­intea unei hotărâri pe care nu o putem nici amâna, nici încredința altcuiva.

Cuvântul, mai aproape decât frica

Aici Apostolul zilei vine ca o mână întinsă. Sfântul Pavel le scrie romanilor: „Aproape este de tine cuvântul, în gura ta și în inima ta” - adică „cuvântul credinței pe care-l propovăduim”. „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Romani 10, 8-9). Gadarenii L-au îndepărtat pe Cel ce le era atât de aproape; nouă ni se vestește că mântuirea nu trebuie căutată nici „în cer”, nici „în adânc”, ci este lângă noi, în Cuvântul propovăduit. Nu trebuie să-L coborâm noi din ceruri, nici să-L ridicăm din adânc: El a venit deja și a înviat, iar acum este aproape, în cuvântul credinței.

Iar mărturisirea „Domn este Iisus” are o tărie aparte tocmai în vremuri ca ale noastre. În lumea de atunci, titlul de „domn” era atribuit și împăratului; a-L mărturisi pe Iisus ca Domn însemna a refuza absolutizarea oricărei alte puteri. Așa rămâne și astăzi: într-o lume în care atâtea glasuri cer închinarea noastră - frica, interesul, puterea, ideologiile zilei -, a-L mărturisi pe Hristos ca Domn este actul libertății creștine. Și nu este un simplu gest exterior: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire” (Romani 10, 10). Inima și gura lucrează împreună: credința prinde glas, iar mărturisirea ei ne ferește să slujim altor domni.

Nu întâmplător, Biserica așază în această zi, 5 iulie, pomenirea Cuviosului Atanasie Athonitul, ctitorul Marii Lavre din Sfântul Munte. Acolo unde gadarenii L-au izgonit pe Hristos, monahul face tocmai contrariul: Îl primește deplin și pornește, cu „toiagul Crucii”, la lupta cu „taberele demonilor”; reluând aceeași temă evanghelică, slujba zilei vorbește și despre „falangele demonilor”. Ascetul nu fuge de Cel care vine să-i tulbure tihna patimilor; el Îl cheamă. De aceea, Atanasie s-a arătat vrednic de numele său, care înseamnă „nemuritor”: L-a primit în inimă pe Cel ce este Viața. Iar ceea ce monahul face în chilie, fiecare creștin este chemat să facă în „chilia” inimii sale - să nu lase răul să se pri­pă­șească printre morminte, ci să-L cheme pe Cel ce îl surpă.

Două întâmpinări, o singură întrebare

La Gadara au loc două întâmpinări. Mai întâi, demonii mărturisesc adevărul fără să se mântuiască; apoi, oamenii izgonesc Adevărul care i-ar fi mântuit. Între aceste două răspunsuri stă fiecare dintre noi - și, în chip tainic, stă astăzi o lume întreagă, cu războaiele și dezbinările ei. Iar vestea cea bună este tocmai aceasta: Cel care a trecut marea dinadins spre Gadara nu ocolește nici ținuturile zbuciumate ale lumii de azi, nici „țărmul” cel mai potrivnic al inimii noastre. El vine și acolo unde nu este dorit. Rămâne doar întrebarea pe care ne-o pune Evanghelia de astăzi: atunci când Hristos Se apropie de „ținutul” vieții noastre - prin Cuvânt, prin Sfintele Taine, prin aproapele care are nevoie de noi -, Îl rugăm să rămână ori să plece?

Cuvântul este aproape. Mai aproape decât frica noastră, decât porcii de care ne temem să ne despărțim, decât mormintele în care ne-am obișnuit să locuim. Să nu-L izgonim din ținutul nostru pentru nimic din ceea ce, oricum, vom pierde. Ci, asemenea celor doi ucenici de la Emaus din Evanghelia Utreniei aceleiași zile, să-I zicem din toată inima: „Rămâi cu noi că este spre seară și s-a plecat ziua”.