Monahismul feminin bizantin

Monahismul bizantin își are originile în mișcarea ascetică orientală din secolele III-IV, inspirată de modele precum pustnicii amintiți mai sus. Aceste modele au fost preluate și dezvoltate într-un sistem bine organizat de mănăstiri, un rol decisiv avându-l Sfântul Vasile cel Mare, care a formulat reguli generale pentru viața monahală răsăriteană. În Bizanț s-au dezvoltat atât eremitismul (viață retrasă, individuală), cât și cenobitismul (viață comunitară în mănăstire). Femeile au adoptat foarte devreme viața monahală, iar mănăstirile feminine s-au întemeiat în marile orașe bizantine precum Constantinopol, Antiohia sau Alexandria.

Monahismul feminin în Bizanț a reprezentat una dintre cele mai importante forme de viață religioasă și socială, mănăstirile de maici fiind centre de spiritualitate, educație, asistență socială și chiar influență politică. Primele persoane cu viață monahală din Bizanț au fost văduvele și fecioarele (la care face referire și Sfântul Apostol Petru în epistolele sale). Ele au existat peste tot și dintotdeauna în Biserică, chiar dacă la început modul lor de viață nu era instituționalizat. Instituțiile monahale feminine erau cuprinse în interiorul comunităților creștine (parohii) sau în imediata lor apropiere și pe lângă centrele episcopale, datorită siguranței pe care le-o garanta comunitatea respectivă sau Centrul eparhial. În Egipt, la sfârșitul secolului al III-lea, existau deja comunități monahale feminine organizate. Un exemplu este cel al Sfântului Antonie cel Mare, care-și încre­dințează sora unei comunități de fecioare, cu alte cuvinte de călu­gărițe (Viața cuviosului părintelui nostru Antonie, partea a II-a, trad. de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Colecția PSB, vol. 16, București, 1988, p. 193). Din prudență față de riscurile pe care și le-ar fi asumat plecând în pustie, fecioarele sau femeile cu viață consacrată au rămas o perioadă în interiorul comunităților ecleziastice sau în imediata lor apropiere, consacrându-se în special activităților filantropice.

Comunitățile monastice întemeiate la început de femeile aristocrate, care renunțau la poziția lor anterioară spre a se dedica ascezei, aveau un statut și un stil de viețuire special, în care se oglindea statutul lor social. Era mai degrabă un monahism domestic, în care comunitatea era de regulă stratificată social în grupuri diferite, care se întâlneau la rugăciune. Asceza era moderată, accentul căzând pe rugăciune, meditație și studiu, nu pe munca fizică. Mănăstirile respective erau practic proprietatea întemeietoarei și erau susținute material din averea acestor doamne din înalta societate. Între caracteristicile vieții monahale feminine, singurătatea sau celibatul este una dintre ele. Renunțarea la lume și la tot ceea ce este lumesc se afla în concordanță cu voința călugărului de a se dărui întru totul lui Dumnezeu. Din punctul de vedere al celei care dorea să devină monahie, depărtarea de locurile natale era o alegere importantă în schimbarea modului de viață anterior noii alegeri. În legătură cu aceasta, o maică pe nume Singlitichia ne spune: „Ne-am hărăzit pe noi înșine exilului, asta însemnând că am ieșit din hotarele acestei lumi; acolo avem parte de slavă, aici avem parte de dispreț, acolo avem hrană din belșug, aici avem lipsă și de pâine” (Antoine Gui­llaumont, Originile vieții monahale, pentru o fenomenologie a monahismului, Ed. Anastasia, București, 1998, p. 134). Chiar dacă în unele mănăstiri, așa cum am amintit, munca fizică nu era principala ascultare, în majoritate, călugărițele munceau pentru a se întreține, pentru a-și îndepărta mintea de la cele lumești, cât și pentru a putea împlini porunca dragostei, de a da din ce le aparținea și celor care nu aveau. Lucrarea mâinilor sau rucodelia era, de asemenea, un bun remediu împotriva acediei definite ca un fel de sentiment de toropeală și de descurajare pe care orice călugăr îl poate cunoaște în orice clipă, dar mai ales între 4:00 și 8:00 după-amiaza. În acest interval, monahii puteau avea un sentiment de plictiseală, de deznădejde, de silă față de lucru și chiar dezgust față de chilie și de viața pe care o duceau. Cele două arme pentru a învinge această ispită erau rugăciunea și munca. Monahismul feminin bizantin era centrat pe: rugăciune, post, ascultare, sărăcie voluntară, copiere de manuscrise, activități caritabile. Idealul ascetic feminin era axat pe cumpătare, smerenie și autocontrol spiritual. Unele monahii au devenit sfinte foarte venerate. Un exemplu celebru este Sfânta Matrona din Perga Pamfiliei, care a trăit o viață ascetică excepțională și a întemeiat propria mănăstire la Constantinopol în secolul al V-lea.

Rolul social al mănăstirilor feminine

Pentru multe femei, mănăstirea oferea: protecție socială, independență economică, acces la cultură și educație religioasă, o alternativă la căsătorie. Mănăstirile primeau: văduve, femei sărace, aristocrate retrase din viața publică, femei aflate în dificultate. În comunitățile monahale, femeilor bizantine li se oferea și asistență socială. Izvoarele descriu adeseori mănăstirea ca pe un refugiu sigur și liniștit. Era și a rămas până astăzi un loc în care femeile pot duce o existență calmă și ordonată, în compania surorilor duhovnicești. Pentru femeile tinere, mănăstirile constituiau o alternativă la căsătorie, pentru cele copleșite de problemele familiale, de boală sau bătrânețe reprezentau un refugiu. Celor sărace le ofereau hrană și îmbrăcăminte, uneori chiar îngrijire medicală. În plus, mănăstirile erau instituții ce le permiteau femeilor să atingă un anumit nivel de instruire și să dețină poziții de răspundere.

Organizarea mănăstirilor feminine în Bizanț

Mănăstirile feminine erau conduse de egumenă sau stareță, care avea autoritate administrativă și spirituală asupra comunității. Maica stareță nu era numai călăuza spirituală a comunității, ci supraveghea, ca purtătoare a responsabilității, întreținerea complexului monastic, pe lângă administrarea și gestionarea resurselor financiare. Ea trebuia să asocieze o voință inflexibilă cu un sever simț al disciplinei și cu un spirit marcat de profunda afecțiune pentru maicile încredințate ei. În plus, nu trebuia să-i lipsească percepția psihologică acută a problemelor care puteau surveni într-o societate de femei aflate într-un contact permanent. Pentru exigențele administrative, mănăstirile de maici în Bizanț aveau nevoie de serviciile unui anumit număr de funcționari. Dimensiunile personalului depindea de numărul de maici aflate în așezământ, așa că puteau fi la fel de bine 10 sau 100. Printre cele care aveau diferite responsabilități sau ascultări amintim: maica ecleziarhă, responsabilă cu supravegherea lăca­șului de cult și a slujbelor, maica paracliser se ocupa de păstrarea odoarelor sfinte, maica trezorier avea grijă de finanțe și de aprovizionarea mănăstirii, maica arhivar conserva arhiva mănăstirii, în primul rând documentele privitoare la acordarea unor privilegii imperiale, la donații și achiziționarea de terenuri, la indulgențele fiscale. Aceste femei trebuiau să posede un excelent simț organizatoric, să fie eficace în manevrarea registrelor și abile în contabilitate. Printre misiunile maicilor mai amintim și pe cea care se îngrijea de sănătatea viețuitoarelor. Cât despre economul însărcinat cu administrația și supravegherea proprietăților mănăstirești, el era uneori un laic din afara comu­nității. În unele mănăstiri această funcție era îndeplinită de o maică ajunsă la maturitate, cu o bogată experiență practică. Așadar, mănăstirea constituia un mediu în care femeile puteau să-și asume respon­sabilități mai mari pentru a face să funcționeze acest organism complex. Putem aminti faptul că în Bizanț nu au existat ordine monahale centralizate ca în Occidentul medieval. Fiecare mănăstire avea propriul regulament intern, inspirat în general din tradiția Sfântului Vasile.

Importanța culturală

Monahismul feminin în Bizanț s-a dezvoltat ca și cel masculin, femeile înțelegând chemarea paradigmatică a lui Iisus de a-I urma, lăsând în spate tot ce era lumesc. Multe s-au evidențiat prin sfințenia vieții lor, prin acceptarea muceniciei în locul lepădării de Hristos. Femeile care făceau parte din familia imperială sau cele aristocrate au jucat la rândul lor un rol important în viața culturală a Bizanțului, mai ales ca patroane ale artelor. Nu se limitau numai să comande manuscrise de lux și odoare liturgice, ci au fondat biserici și mănăstiri, ale căror urme se pot vedea și astăzi. În aceste condiții, mănăstirile feminine au contribuit la: păstrarea manuscriselor, educația religioasă, dezvoltarea artei bizantine, transmiterea tradiției ortodoxe. Ele au avut un rol esențial și în răspândirea modelului monahal bizantin în spațiul românesc. Monahismul feminin bizantin nu a fost doar o formă de retragere religioasă, ci și un loc de afirmare spirituală și socială pentru femei într-o societate dominată de bărbați. Mănăstirile de maici au influențat profund spiritualitatea ortodoxă și cultura medievală răsăriteană.