O lege duhovnicească

Un gând care circulă adesea în mediile monahale sau în cele cu preocupări spirituale este că, dacă judeci pe cineva care face un păcat, mai devreme sau mai târziu, ajungi să cazi în același păcat. De fapt, îmi amintesc că într-un asemenea context am auzit pentru prima dată sintagma „lege duhovnicească”. E o lege duhovnicească îngă­duința lui Dumnezeu de a te lăsa să cunoști din interior păcatele pe care le judeci cu asprime în clipa în care le vezi la alții.

E foarte posibil ca acest avertisment să pornească tocmai de la Marcu Ascetul, care în capetele sale despre legea duhovnicească scrie: „Cel ce are vreun dar duhovnicesc și suferă împreună cu cel ce nu-l are, își păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru și-l va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei”.

Cuvântul lui Marcu Ascetul e formulat fără menajamente și fără portiță de scăpare. Nu spune că darul poate fi pierdut sau că există riscul pierderii lui. Spune că va fi pierdut. Ni se descrie cu siguranță și simplitate ce se întâmplă într-o situație. Marcu Ascetul nu încearcă să sperie pe nimeni, ci să arate un mecanism pe care l-a observat - probabil mai întâi în propria inimă, așa cum obișnuiesc să facă marii asceți când vorbesc despre primejdiile sufletești.

Darul duhovnicesc - fie că e darul discernământului, al rugăciunii, al cuvântului, al vindecării sau oricare altul - nu e o proprietate pe care o dobândești o dată pentru totdeauna. Darul este relațional și prin urmare se poate păstra atât timp cât există deschiderea spre celălalt. Mândria e cel mai sigur fel de a te închide, pentru că te convinge că ești deja complet, că n-ai nevoie de nimic din afara ta. Mândria e o închidere monolitică, ce nu lasă loc harului să intre. Abia smerenia poate face niște fisuri, care să ne permeabilizeze față de lucrarea harului.

Împreuna-pătimire, în schimb, e tocmai deschiderea aceea. Înseamnă să nu uiți că și tu ești făcut din același aluat, că distanța dintre tine și cel pe care îl vezi căzut s-ar putea să fie doar distanța dintre două momente diferite ale aceleiași vieți fragile. Poate că momentul tău de cădere nu a venit încă. Sau poate a venit și nu l-ai recunoscut.

Patericul e plin de această știință a fragi­li­tății comune. „Nu te mira de căderi”, spune avva Teodor de la Ferme. „Mai degrabă miră-te dacă auzi că cineva a scăpat din gura duș­ma­nu­lui.” E aproape o răsturnare a simțului comun. Căderea nu e excepția scandaloasă, ci ceea ce se întâmplă când nu mai ești ținut. Ți­nut de rugăciune, de smerenie, de conștiința că ești vulnerabil. Judecata aspră a altuia e un semn că ai uitat tocmai lucrul acesta - că ești ținut, nu că ești tare.

Există și o altă față a legii pe care o descrie Marcu Ascetul, mai puțin discutată. Împreuna-pătimire nu păstrează doar darul în tine - îl și transmite. E ca și cum deschiderea inimii față de cel căzut ar crea un canal prin care harul circulă în ambele sensuri. Lucrul acesta îl știau Părinții pustiei, care se rugau pentru cei căzuți, și dacă se întâmpla să fie de față la căderea lui, tăceau sau, cel mult, ziceau simplu: „Şi eu sunt păcătos”. Acesta era adevărul cel mai la îndemână și cel mai folositor în acel moment.

Legea duhovnicească despre care vorbim nu este, în fond, o lege a pedepsei. Mai degrabă o putem vedea ca pe o oglindire. Ceea ce judeci cu asprime în altul e, de cele mai multe ori, ceea ce nu vrei să recunoști în tine. Iar Dumnezeu, în marea Lui răbdare, îți oferă uneori ocazia să cunoști din interior ceea ce ai condamnat din afară. Legea duhovnicească este o lege a vindecării - mai cu seamă de iluzia că ai fi mai mult decât ești.