Rugăciunea orbului

Sfântul Marcu Ascetul pune față în față două lucruri care par a nu avea nimic în comun, dar pe care le prezintă ca fiind înrudite: rugăciunea trupească - adică rugăciunea mecanică, fără cunoștință duhovnicească - și strigătul orbului din Evan­ghelie. „Cel ce se roagă tru­pește și încă nu are cu­noștință duhovnicească este ca orbul care strigă și zice: Fiul lui David, milu­iește-mă.“

La prima vedere, comparația pare defavorabilă pentru cel care se roagă trupește. Orb, fără cunoș­tință, strigând în gol - imaginea are ceva trist în ea. Dar merită să privim cu mai multă atenție imaginea orbului înainte de a trage o concluzie.

Orbul din Evanghelie nu știa cine e Iisus în sensul în care știau cărturarii și fariseii, cu atât mai puțin cu cât știm noi, cei care ne aflăm la capătul a două milenii de reflecție teologică foarte felurită. Orbul nu cunoștea teologia, nu putuse citi Scripturile, nu avusese acces la argumentele care ar fi putut să îi construiască o credință articulată. Și cu toate acestea, știa un singur lucru, știa cu toată ființa lui: că e orb, că suferința lui e reală, și credea că Cel care trece prin apropiere poate face ceva ce nimeni altcineva n-a putut face. Strigătul lui era pur și simplu adevărat.

Iar Hristos l-a ascultat. Nu l-a trecut cu vederea pentru că nu avea îndeajuns de multă cunoaștere. L-a ascultat pentru că în strigătul acela orb era ceva mai prețios decât multă știință: nevoia autentică, necosmetizată, fără nici o altă resursă în afara milostivirii care putea veni de la Dumnezeu. Și tocmai recu­noașterea nevoii de Dumnezeu este un pas esențial către dobândirea cunoașterii.

Cel care se roagă trupește, fără cunoștință duhovnicească, e în aceeași situație. Rugăciunea lui e poate monotonă, poate repetitivă, poate lipsită de înțelegerea profundă a ceea ce rostește. Buzele merg, mintea rătăcește, cuvintele se succed fără să aprindă nimic vizibil înăuntru. Din exterior - și uneori chiar din interior - poate părea un exercițiu aproape mecanic. Și totuși, Marcu Ascetul nu spune că o asemenea rugăciune e zadarnică. Spune că e ca strigătul orbului. Adică e reală, e îndreptată spre Cel care poate ajuta, și e, în felul ei neșlefuit, o formă de nevoie recunoscută.

Cunoștința duhovnicească nu e o condiție preliminară a rugăciunii, ci un rod al ei. Cel care așteaptă să înțeleagă mai întâi și abia apoi să înceapă să se roage amână la ne­sfârșit, pentru că înțelegerea de care are nevoie nu se dobândește altfel decât stând în rugăciune, chiar și trupească, chiar și îm­prăștiată.

Există în imaginea orbului care strigă și o lecție despre smerenie. Orbul nu pretinde că merită să fie ascultat. Știe un singur lucru, știe că are nevoie să fie vindecat și strigă fără să se rușineze de simplitatea lui. Tocmai simplitatea nefardată ajunge la Hristos. Rugăciunea trupească, la fel - nu ajunge la Hristos prin eleganța ei sau elaborarea ei, ci prin persistența cu care strigă nevoia recunoscută.

Marcu Ascetul descrie o treaptă, nu capătul unui drum. Cel care se roagă trupește nu e condamnat să rămână acolo. Dar trece dincolo prin stăruința în rugăciune, cu tenacitatea orbului care nu se oprește din strigat doar pentru că nu vede încă nimic.