Dicționar teologic: vedere dumnezeiască, monah

VEDERE DUMNEZEIASCĂ

Capacitate ocazională sau permanentă dăruită omului de către Dumnezeu în mod excepțional, de a vedea sau a înțelege anumite lucruri neobișnuite lumii văzute, dar proprii lumii nevăzute.

Părinții Bisericii nu ezită, de altfel, să numească vederea duhovnicească adevărată împărtășire din prezența și viața dumnezeiască, culminând cu măsurile ultime ale unirii cu Dumnezeu. Pentru creştinul ortodox, mântuirea înseamnă unire reală cu Dumnezeu prin care „vom vedea pe Dumnezeu precum este”.

Recunoașterea lui Dumnezeu, prin vederea duhovnicească, se va permanentiza în istorie prin gestul jertfei liturgice (instituit de Hristos la Cina cea de Taină): „și, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat, și, frângând, le-a dat lor. Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut; și El S-a făcut nevăzut de la fața lor” (Luca 24, 30-31). Repetarea gestului liturgic prin împărtășirea cu Hristos este, astfel, laboratorul recunoașterii dumne­zeiești în om, respectiv al permanentizării perceperii prezenței Sale în lume.

Încă dintru începuturi creștinismul a dat mărturia posibilității reale de îndumnezeire a omului.

Mistica ortodoxă este mistica împărtășirii din prezența dumnezeiască. Trăirea lui Dumnezeu este trăirea Celui de dincolo de simțuri, dar accesibil prin iconomie dumnezeiască prin intermediul simțurilor, care sunt chemate prin înduhovnicirea omului la o lucrare ce se situează mai presus de puterea lor naturală. Astfel, omul poate trăi o vedere duhovnicească prin intermediul simțului vederii, acesta din urmă „dilatat” - ridicat la o putere mai presus de natura sa. Vederea duhovnicească implică participarea întregii făpturi umane.

Datorăm Sfântului Grigorie Palama o primă sinteză a gândirii patristice privind posibilitatea reală din partea omului de experimentare a harului dumnezeiesc (energie necreată divină). Sfântul oferea, la epoca sa, această sinteză, ca răspuns la presiunea umanismului filosofic, care tindea să pervertească înțelegerea adevăratei naturi a trăirii teologice.

Experierea luminii necreate este posibilă în cei care își curăță inimile spre a deveni
altare ale prezenței Dumnezeului Celui Prea­înalt, este prelungire a împărtășirii luminii necreate pe Muntele Tabor de către ucenici, a slavei dumnezeiești. Dumnezeu poate fi în chip real întâlnit în gestul rugăciunii, iar prezența Lui, manifestată prin harul dumnezeiesc, este premisa mutării omului de la vremelnic la veșnic (încă de acum și de aici) ca gest de pregustare a celor ce vor fi în veșnicie.

Este limpede că lumina dumnezeiască nu se adresează organului vizual, ci făpturii întregi, ca una care este dincolo de posibilitățile de experimentare ale firii umane. Este o lumină „înțelegătoare”, care împărtășește omului ca înțelegere ceva din viața dumnezeiască. „Luminarea nu este cunoștință, ea este lucrare negrăită, văzută nevăzut, nu sensibil, și înțeleasă neștiut, nu rațional”.

Orice „vedere” a adevărului dumnezeiesc comunicat Bisericii prin Duhul Sfânt este contemplare și împărtășire din prezența dumnezeiască. Această vedere în adâncurile ascunse ale revelației dumnezeiești este oferită interpretului care își asumă conștient și cu credință o atitudine de contemplație sau de rugăciune. Adevăratul teolog, ne amintesc Părinții, este omul care se roagă. Omul rugător experimentează vederea lui Dumnezeu.

MONAH

Persoană care, prin asumarea unor voturi obligatorii ce privesc castitatea, sărăcia și ascultarea, își consacră viața întreagă lui Dumnezeu, întăririi Bisericii, servind drept icoană a virtuților creștine.

Viețuitorii așezămintelor călu­gărești se împart în următoarele categorii. Prima categorie este reprezentată de ucenici sau novici, cărora li se mai zice și frați, ascultători, aceștia fiind cei care fac ucenicie.

După aceștia urmează rasoforii, adică purtătorii de rasă. Ei sunt propriu-zis tot frați, dar au primit  încuviințarea să poarte rasa călugărească.

După ce au împlinit un timp anumit de ucenicie, frații sunt admiși la intrarea propriu-zisă în monahism, adică la depunerea celor trei voturi monahale. Aceasta se realizează în cadrul unei ierurgii, în care neofitul este tuns în monahism.

Cel tuns devine călugăr sau monah, adică membru al obștii monahale. Tunderea în monahism o poate face orice călugăr, cu încuviințarea episcopului (Can. 14 Sin. VII Ec.). „Tunderea monahală are valoarea unei Taine, fiind comparată cu Botezul. La fel ca Botezul, monahismul poartă în sine caracterul indisolubilității sub raport moral, nu însă și haric. Cei care s-au consacrat monahismului nu mai pot renunța la el. Dacă totuși renunțarea se face, atunci respectivul trebuie să fie dat anatemei” (Ioan N. Floca, Florin Joantă, Drept bisericesc, p. 227).