O permanentă chemare, adresată și acum, nu doar atunci...

„Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni.”

Dintre toate cuvintele Evangheliei, puține au răsunat cu atâta putere peste veacuri precum chemarea dumnezeiască rostită de Mântuitorul Hristos pe țărmurile Galileiei. Glasul ei nu s‑a stins odată cu trecerea timpului, ci continuă să cheme sufletele către lumina Împărăției lui Dumnezeu. Această chemare nu aparține doar unei epoci îndepărtate, ci fiecărei generații care caută sensul adevărat al existenței sale.

Și totuși, dacă aceste cuvinte ar fi adresate nouă, precum odinioară acelor pescari aflați pe malul lacului Ghenizaret, numit și Marea Galileei, oare care ar fi răspunsul nostru? Ne‑am ridica îndată pentru a‑L urma pe Hristos sau am cere răgaz, explicații și garanții? Înainte de a încerca să desprindem înțelesurile acestei Evanghelii adânci și pline de lumină, se cuvine să ascultăm glasul dumnezeiescului Ioan Gură de Aur, care, tâlcuind acest moment, mărturisea: „Îi admir pe cei care au lăsat toate, care, deși n‑au văzut nimic, au crezut în măreția făgăduinței și au pus urmarea lui Hristos mai presus decât toate”.

Cu adevărat, dacă Mântuitorul ne‑ar fi adresat nouă o asemenea chemare, mulți am fi rămas pe gânduri. Am fi ezitat, am fi căutat motive pentru amânare, am fi cerut încă puțin timp pentru a ne rândui viața și, poate, de cele mai multe ori, am fi găsit argumente pentru a nu porni pe acest drum. În fond, nu facem adesea același lucru și astăzi? Îl refuzăm pe Hristos nu prin cuvinte rostite răspicat, ci prin amânări, prin preocupări fără sfârșit, prin atașarea de lucruri trecătoare și prin alergarea după himere care strălucesc pentru o clipă și apoi se prefac în cenușă.

Mântuitorul a crescut la Nazaret, o localitate smerită, ce nu se bucura de faima marilor cetăți ale vremii. Atât de neînsemnat părea acel loc în ochii contemporanilor, încât unul dintre primii Apostoli chemați la propovăduire avea să întrebe cu uimire: „Din Nazaret oare poate fi ceva bun?” Dar Dumnezeu a ales tocmai smerenia unui astfel de ținut pentru a arăta că puterea Sa nu se sprijină pe strălucirea lumii, ci pe adâncul inimilor curate.

Aproape de Galileea și de apele liniștite ale lacului Ghenizaret, Domnul a petrecut mult timp. A iubit aceste locuri scăldate de lumină, aceste țărmuri pe care vânturile se împleteau cu murmurul valurilor și cu osteneala oamenilor simpli. El le‑a cunoscut viața, le‑a admirat truda și a privit cu milă către cei care își câștigau pâinea prin muncă cinstită. Tocmai dintre acești oameni smeriți și neștiuți avea să‑Și aleagă primii ucenici.

Evanghelia după Sfântul Matei ne pune înainte două perechi de frați dintre numeroșii pescari ai Galileei: Simon și Andrei, Ioan și Iacov. Erau oameni obișnuiți, fără ranguri și învățătură aleasă, dar inimile lor erau pregătite pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

Descoperirile arheologice din apropierea lacului Ghenizaret au scos la lumină câteva dintre corăbiile acelor vremuri, păstrate în nămolul adâncurilor. Erau ambarcațiuni mici, în care nu încăpeau mai mult de cincisprezece persoane. Poate că una dintre acestea a purtat cândva pașii Mântuitorului și ai ucenicilor Săi pe apele Galileei. Poate dintr‑o astfel de corabie a învățat mulțimile și a liniștit furtunile care amenințau să‑i înghită pe cei ce‑L urmau.

Viața pescarilor era aspră. Truda lor începea înainte de ivirea zorilor și se prelungea adesea până târziu în noapte. Uneori petreceau ceasuri nesfârșite pe ape fără să dobândească nimic. Nu întâmplător, după Înviere, ucenicii care reveniseră la vechea lor îndeletnicire aveau să mărturisească Domnului: „Toată noaptea ne‑am ostenit și nimic n‑am prins”. În această atmosferă de muncă grea, de răbdare și așteptare, s‑a petrecut întâlnirea care avea să schimbe istoria lumii.

Pe malul lacului, în mijlocul unei existențe simple și trudnice, Hristos i‑a chemat mai întâi pe Andrei și pe fratele său Simon. Chemarea nu a fost însoțită de promisiuni pământești, nici de garanții omenești. A fost doar glasul lui Dumnezeu care a atins adâncul inimii lor. Iar Simon, căruia Domnul avea să‑i schimbe mai târziu numele în Chefa (Piatră) sau Petru, a devenit, împreună cu fratele său, unul dintre cei dintâi martori ai învățăturii care avea să se reverse peste întreaga lume.

Astfel începe una dintre cele mai impresionante istorisiri ale Evangheliei: câțiva pescari simpli și‑au lăsat mrejele, corăbiile și siguranța unei vieți cunoscute pentru a urma glasul Celui ce le‑a deschis înainte orizonturile Împărăției lui Dumnezeu. Din oameni ai apelor au devenit pescari de suflete, iar din osteneala lor smerită s‑a născut lucrarea apostolică ce avea să lumineze pământul până la marginile lui.

Făgăduind că pe această piatră va zidi Biserica Sa, pe care porțile iadului nu o vor putea birui niciodată, Mântuitorul a descoperit încă de timpuriu măreția lucrării pe care avea să o încredințeze Apostolilor Săi. Iar ceilalți doi frați, Ioan și Iacov, au arătat aceeași iubire statornică și aceeași dăruire fără margini față de Domnul, rămânând până la sfârșit lângă Învățătorul lor, împărtășind cu El bucuriile, încercările și suferințele drumului apostolic.

Ceea ce impresionează și astăzi este promptitudinea răspunsului lor. Evanghelia spune că au lăsat îndată toate. Nu li s‑au oferit privilegii, nu li s‑au promis bogății, funcții sau favoruri omenești. Nici o răsplată pământească nu le‑a fost pusă înainte ca argument pentru a‑L urma. Mântuitorul le‑a adresat doar o chemare și le‑a descoperit o taină: aceea că îi va face „pescari de oameni”.

Poate că în acel moment nici ei nu au înțeles pe deplin adâncimea acestor cuvinte. Ce putea să însemne această nouă misiune pentru niște pescari obișnuiți cu mrejele, cu bărcile și cu osteneala nopților petrecute pe apă? Cum e cu putință să pescuiești oameni? Dar Hristos privea dincolo de limitele înțelegerii lor. El vedea în acești oameni simpli puterea unei credințe care avea să schimbe lumea.

Ei cunoșteau bine limbajul furtunilor, al vânturilor și al valurilor. Știau să citească semnele cerului, să înțeleagă schimbările vremii și să înfrunte primejdiile apelor. Tocmai de aceea erau pregătiți, fără să știe, pentru o altă călătorie, mult mai grea și mai înaltă decât toate cele de până atunci: cârmuirea Bisericii lui Hristos prin furtunile istoriei și prin zbuciumul sufletelor omenești.

Privind la viața lor, descoperim că ea a însemnat mai mult furtună decât seninătate, mai multă cruce decât odihnă, mai multă jertfă decât răsplată. Drumul Apostolilor nu a fost presărat cu onoruri, ci cu încercări, prigoniri și nevoințe. Cu toate acestea, ei au rămas credincioși până la capăt, asemenea unor făclii care au luminat întunericul lumii.

Mântuitorul i‑a ales nu dintre cei puternici ai vremii, nu dintre învățații care se bucurau de faimă și autoritate, ci dintre oamenii simpli ai Galileei. Nu proveneau din familii celebre, nu trecuseră prin școli înalte și nici nu aveau poziții deosebite în societate. Însă aveau ceva mult mai prețios: o inimă deschisă pentru Dumnezeu și o capacitate rară de a se dărui în întregime. Au lăsat totul și L‑au urmat fără rezerve, fără calcule și fără condiții.

Mai târziu, verhovnicul Apostolilor, Petru, avea să întrebe cu sinceritate: „Doamne, noi care am lăsat toate - case, familii și prieteni -, ce vom avea?” (Luca 18, 28). În răspunsul Domnului se descoperă una dintre cele mai adânci taine ale Evangheliei și ale vieții creștine: „Voi, cei care ați lăsat toate și Mi‑ați urmat Mie, însutit veți avea și viață veșnică veți dobândi”. Nu promite o răsplată măsurată după criteriile lumii, ci însăși bogăția harului, bucuria comuniunii cu Dumnezeu și moștenirea veșniciei.

Prin această urmare deplină a lui Hristos s‑a deschis un drum nou în istoria omenirii. O lumină nouă a început să strălucească în lume, iar chemarea Apostolilor a devenit unul dintre momentele fundamentale ale întemeierii Bisericii. În chip tainic, Biserica începe să se contureze încă din vremea Întrupării Domnului și a adunării ucenicilor în jurul Său, asemenea unei semințe dumnezeiești care urma să crească și să cuprindă întreg pământul.

Aceasta este Biserica despre care Hristos a spus că porțile iadului nu o vor putea dărâma niciodată, Biserica ce străbate veacurile asemenea unei corăbii purtate de mâna lui Dumnezeu prin toate furtunile istoriei. De aceea, începutul lucrării mântuitoare pe malurile lacului Ghenizaret nu este doar o amintire a unui eveniment petrecut odinioară. El rămâne o chemare neîntreruptă și actuală, pe care Biserica o adresează fiecărui suflet: să‑L urmăm pe Hristos, să renunțăm la mrejele care ne țin legați de cele trecătoare și să pornim spre largul nesfârșit al Împărăției Sale, unde omul descoperă adevărata libertate, adevărata lumină și adevărata viață.

În pofida vremurilor adesea tulburi și a unei lumi care pare tot mai puțin dispusă să asculte glasul lui Dumnezeu, chemarea Evangheliei nu a încetat niciodată să rodească în inimile oamenilor. Și astăzi există suflete care răspund acestui glas dumnezeiesc, oameni care își așază întreaga viață pe altarul slujirii lui Hristos și al Bisericii Sale. Sunt oameni care aleg să dăruiască totul pentru ceea ce nu se vede cu ochii trupești, dar se descoperă inimii credincioase ca fiind comoara cea mai de preț.

Drumul lor nu este lipsit de încercări. Nici Apostolii nu au fost feriți de durere, de căderi și de lupte. Unul dintre cei chemați s‑a pierdut pe sine prin trădare, iar altul s‑a lepădat în ceasul fricii. Cu toate acestea, lucrarea apostolică nu a fost umbrită de slăbiciunile omenești, ci a strălucit prin puterea harului lui Dumnezeu. Apostolii au împlinit porunca Domnului de a merge până la marginile pământului, purtând lumina Evangheliei în cetăți și sate, pe drumuri cunoscute și necunoscute, în mijlocul popoarelor care așteptau, fără să știe, vestea mântuirii.

Această chemare continuă să rodească și în zilele noastre. În fiecare generație există oameni care lasă multe lucruri de preț în urmă pentru a răspunde unei chemări mai înalte, unei iubiri care îi depășește și îi transformă. Sunt suflete care înțeleg că adevărata împlinire nu se găsește în a aduna, ci în a dărui.

Vechiul Testament ne oferă o imagine grăitoare prin persoana prorocului Elisei, ucenicul marelui Ilie. Atunci când a fost chemat, el a cerut îngăduința de a se întoarce mai întâi acasă pentru a‑și lua rămas‑bun de la părinți. Acest proroc, prin harul lui Dumnezeu, a îndulcit apele amare ale Ierihonului și a adus binecuvântare unui ținut lipsit de viață. Totuși, există o deosebire între chemarea lui Elisei și cea adresată Apostolilor. Pescarii chemați pe țărmul Galileei nu au mai cerut răgaz și nici timp de gândire. Glasul lui Hristos a fost pentru ei mai puternic decât orice altă chemare, iar ei L‑au urmat fără întârziere, pe drumul care avea să‑i conducă până în casa Tatălui ceresc.

Aici se ascunde una dintre marile taine ale Evangheliei, taină care, din păcate, rămâne străină multora dintre noi: puterea de a primi chemarea lui Dumnezeu cu inimă întreagă, fără negocieri, fără condiții și fără calcule omenești. Noi dorim explicații, garanții și certitudini. Așteptăm mereu ceva în schimb și adesea ne arătăm nemulțumiți chiar și atunci când primim multe. Tocmai această stare lăuntrică ne arată cât de departe suntem de simplitatea și frumusețea răspunsului apostolic.

Sfântul Grigorie Dialogul a rostit odată un cuvânt deosebit de profund: Împărăția lui Dumnezeu valorează pentru fiecare exact cât are în inima sa. În lumina acestei înțelegeri, putem desluși mult mai limpede gestul Apostolilor. Pentru ei, Împărăția a valorat mrejele lor vechi, corăbiile modeste, nopțile de osteneală și întreaga lor existență. Mrejele pe care le‑au lăsat în urmă arătau că nu erau oameni bogați, ci trăitori ai unei vieți simple, câștigată prin muncă grea și răbdare.

Aceeași Împărăție a valorat doi bănuți pentru văduva săracă din Ierusalim, care a așezat în vistieria templului tot ceea ce avea pentru traiul ei. În ochii lumii, darul era neînsemnat; înaintea lui Dumnezeu însă, el era mai prețios decât toate ofrandele bogate ale celor care dăruiau din prisosul lor.

Mântuitorul a spus că nici măcar un pahar cu apă oferit în numele Său nu va rămâne fără răsplată. Dumnezeu nu măsoară darurile după cantitate, ci după iubirea cu care sunt oferite. El privește adâncul inimii, văzând ceea ce ochii oamenilor nu pot vedea.

De aceea, Împărăția lui Dumnezeu valorează pentru fiecare exact atât cât este dispus să dăruiască. Pentru unii înseamnă un gest de milostenie, pentru alții o rugăciune înălțată către cer cu lacrimi, pentru alții o viață întreagă închinată lui Dumnezeu. Apostolii au dăruit totul: mrejele, corăbiile, casele, prieteniile, siguranța zilei de mâine și propriile lor planuri. În schimb, au primit comoara negrăită a comuniunii cu Hristos și bucuria de a deveni luminători ai lumii.

Iar această chemare răsună și astăzi, asemenea unei adieri cerești care trece prin istorie și caută inimile gata să răspundă. Hristos continuă să ne cheme, iar frumusețea Evangheliei stă tocmai în faptul că răspunsul fiecăruia poate transforma o viață obișnuită într‑o călătorie spre veșnicie.

Chemarea Mântuitorului are întotdeauna ceva tainic, neașteptat și copleșitor. Ea nu s‑a adresat doar celor cunoscuți, puternici sau învățați, ci adesea unor oameni simpli și neștiuți, aflați în locuri obișnuite și în împrejurări aparent lipsite de importanță. Mai mult decât atât, atunci când Domnul i‑a chemat pe primii ucenici, El Însuși era pentru ei aproape un necunoscut. Nu le‑a oferit dovezi spectaculoase și nici explicații îndelungate. Le‑a dăruit însă ceva mai prețios: întâlnirea cu iubirea lui Dumnezeu, iar aceasta a fost de ajuns pentru a le schimba viața.

De‑a lungul Evangheliei întâlnim mereu această putere a chemării dumnezeiești. Mântuitorul l‑a chemat pe Zaheu, omul important al Ierihonului, să coboare din dudul în care se urcase pentru a‑L vedea. Într‑o singură clipă, viața acelui om s‑a schimbat, iar casa lui a devenit loc de mântuire. Tot astfel, Domnul l‑a chemat pe Saul, prigonitorul aprig al creștinilor, transformându‑l în marele Apostol Pavel, vas ales al harului și unul dintre cei mai străluciți vestitori ai Evangheliei.

Aceste convertiri rămân deosebit de actuale și pentru vremurile noastre, atât de neliniștite și de tulburate. Ele ne amintesc că Dumnezeu continuă să privească spre fiecare suflet și să‑l cheme pe nume, indiferent de trecutul său, de starea sa sau de locul în care se află. Nimeni nu este prea departe pentru a nu putea auzi glasul Domnului și nimeni nu este prea neînsemnat pentru a nu fi chemat la lumină.

Evanghelia vorbește despre trăirea credinței ca despre o cetate așezată pe munte, care nu poate fi ascunsă, sau ca despre o făclie care nu este pusă sub obroc, ci în sfeșnic, pentru a lumina tuturor celor din casă. Viața creștină autentică nu este o lumină ascunsă, ci o mărturie discretă și smerită, care răspândește în jur pace, credință și nădejde.

În această atmosferă de lumină duhovnicească, Biserica noastră îi cinstește în chip deosebit pe Sfinții Români. Din anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit ca Duminica a 2-a după Rusalii să fie închinată tuturor Sfinților Români, binecuvântată ceată de mărturisitori care au împodobit pământul nostru cu rugăciunea, nevoința și dăruirea lor.

Numărul lor nu poate fi cunoscut cu exactitate. Aproape două sute dintre ei au fost canonizați și înscriși în calendar, însă numai Dumnezeu știe mulțimea celor care au strălucit în taină și au rămas ascunși ochilor lumii. Rugăciunile de la Litie ne introduc în atmosfera acestor mari nevoitori care au odrăslit pe pământ românesc asemenea unor crini ai credinței și unor stele ale rugăciunii.

Între ei întâlnim martiri care și‑au vărsat sângele pentru Hristos, mărturisitori care au îndurat lanțuri și prigoane, ierarhi luminați care au apărat dreapta credință, monahi ai pustiei și creștini simpli care au sfințit lumea prin răbdare, smerenie și iubire. Toți alcătuiesc cununa duhovnicească a neamului nostru, o adevărată constelație de lumină care strălucește peste veacuri.

Un loc aparte îl ocupă Sfinții Martiri Brâncoveni. Istoria lumii a cunoscut multe jertfe, dar puține au avut măreția și frumusețea duhovnicească a celei aduse de Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, alături de cei patru fii ai săi și de credinciosul sfetnic Ianache. În fața morții, ei au ales credința în locul vieții trecătoare, Împărăția lui Dumnezeu în locul bogățiilor lumii și veșnicia în locul unei clipe de compromis. Jertfa lor rămâne una dintre cele mai luminoase pagini ale istoriei românești și creștine.

Dar sfințenia nu strălucește doar în palate domnești sau în marile cetăți ale lumii. Uneori ea se ascunde în case modeste, în sate uitate de oameni, acolo unde Dumnezeu lucrează în taină.

Vă așez la inimă chipul unei mame simple din satul Fărcașa, din județul Neamț, mamă a opt copii. Nu avea școală și nu cunoștea cărțile învățaților, dar stăpânea foarte bine limba rugăciunii și înțelepciunea pe care Dumnezeu o descoperă celor smeriți. Știa mai multe rugăciuni decât mulți dintre noi și își trăia credința cu o naturalețe și o adâncime care izvorau dintr‑o inimă curată.

Această femeie binecuvântată s‑a rugat lui Dumnezeu să‑i dăruiască un fiu și a făgăduit că, dacă îl va primi, îl va închina Domnului. Dumnezeu i‑a ascultat rugăciunea, iar acel copil avea să devină mai târziu Cuviosul Petroniu de la Schitul Prodromu, unul dintre cele mai luminoase chipuri ale monahismului românesc și athonit.

Mama sa a rămas toată viața o pildă de dăruire și de iubire creștină. Era printre primii oameni care ajungeau la biserică și printre cei dintâi care alergau să ajute pe cei aflați în suferință. Cu smerenie și discreție, spăla picioarele femeilor paralizate și le slujea ca și cum L‑ar fi slujit pe Însuși Hristos.

Crucea ei nu a fost ușoară. Un fiu a plecat la mănăstire pentru a se dărui lui Dumnezeu, iar celălalt și‑a pierdut viața pe front. Cu toate acestea, nu s‑a răzvrătit și nu și‑a pierdut speranța. A purtat durerea cu răbdare și nădejde, asemenea Femeilor Mironosițe care au rămas lângă Cruce atunci când alții au fugit.

Astfel de oameni ne ajută să înțelegem că sfințenia nu este departe de noi. Ea nu aparține doar trecutului și nici doar marilor nevoitori. Ea se naște oriunde o inimă răspunde chemării lui Dumnezeu cu credință, jertfă și iubire. În aceasta constă adevărata lumină despre care vorbește Evanghelia: lumina unei vieți dăruite lui Hristos, lumină care nu poate fi ascunsă și care continuă să strălucească peste generații.

Acești sfinți ai neamului nostru, precum Cuvioasa Olimpiada de la Fărcașa, rămân peste timp adevărați prieteni ai Bisericii și ajutători nevăzuți ai ei în confruntarea cu provocările fiecărei generații. Într‑o lume care își caută adesea reperele în lucruri trecătoare, asemenea suflete ne arată că puterea cea mai mare nu stă în zgomotul lumii, ci în credința smerită, în rugăciunea stăruitoare și în iubirea care se jertfește fără să ceară răsplată.

Nu este întâmplător faptul că, după anul 1992, când Biserica Ortodoxă Română a rânduit această duminică spre cinstirea tuturor Sfinților Români, s‑a ridicat și biserica mănăstirii care le poartă numele. Prin grija, viziunea și strădania vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, această vatră de rugăciune a devenit un loc în care memoria sfinților se întâlnește cu rugăciunea celor de astăzi, iar trecutul binecuvântat se unește cu nădejdea viitorului.

Mănăstirea își continuă necontenit lucrarea, asemenea unei candele aprinse înaintea lui Dumnezeu. În fiecare zi, prin săvârșirea Sfintei Liturghii, prin rostirea psalmilor și prin rugăciunile înălțate pentru lume, ea păstrează flacăra credinței și mărturisește că adevărata putere a Bisericii se află în comuniunea ei neîntreruptă cu Hristos.

Sărbătoarea Sfinților Români depășește însă granițele unui loc sau ale unei țări. Ea este o chemare adresată tuturor românilor, oriunde s‑ar afla. În mod deosebit, ea vorbește fiilor neamului nostru răspândiți în întreaga lume, celor care trăiesc departe de țară, de bisericile copilăriei și de locurile în care au învățat pentru prima dată să facă semnul crucii. Pentru ei, această zi este o aducere aminte că rădăcinile credinței nu trebuie uitate niciodată.

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, marele pustnic al Hozevei, le amintea fraților pribegi că depărtarea de țară nu trebuie să însemne și depărtarea de Dumnezeu. El îi îndemna să păstreze comoara credinței moștenite de la părinți și bunici, să nu lase să se stingă lumina rugăciunii și să poarte în suflet frumusețea Ortodoxiei românești oriunde i‑ar purta pașii vieții.

În centrul tuturor acestor reflecții stă un adevăr de o frumusețe copleșitoare, pe care îl auzim în Evanghelie: „Celor care L‑au primit, le‑a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu”. Acesta este marele dar pe care Hristos îl oferă omului și, totodată, cea mai înaltă chemare a existenței noastre.

A deveni fiu al lui Dumnezeu înseamnă mai mult decât a aparține unei tradiții, unei culturi sau chiar unei comunități religioase. Înseamnă a intra într‑o relație apropiată cu Dumnezeu, a‑I purta chipul în suflet și a încerca, cu smerenie și credincioșie, să‑I semănăm prin iubire, iertare și bunătate. Aceasta este adevărata măsură a vieții creștine și tema profundă a meditației noastre.

De aceea, Mântuitorul nu i‑a numit pe ucenicii Săi slugi, ci prieteni. În acest cuvânt se ascunde o taină a apropierii dintre Dumnezeu și om. Hristos nu caută supunerea rece a unor robi, ci răspunsul liber și iubitor al unor fii și al unor prieteni care Îl urmează din dragoste. Apostolii au devenit prietenii Domnului pentru că și‑au deschis inimile în întregime către El, iar sfinții au urmat aceeași cale, transformându‑și viața într‑un dialog neîntrerupt cu Dumnezeu.

Privind către marea ceată a Sfinților Români, de la martirii primelor veacuri până la nevoitorii munților, ai mănăstirilor și ai satelor noastre, înțelegem că toți au răspuns aceleiași chemări: de a deveni fii ai lui Dumnezeu și prieteni ai lui Hristos.

Cu inimă recunoscătoare și cu nădejde sfântă, ne îndreptăm rugăciunea către ei și spunem: Sfinților ai pământului românesc, care ați luminat neamul nostru prin credință, răbdare și jertfă, nu încetați să vă rugați pentru noi! Ocrotiți această țară binecuvântată, întăriți familiile ei, călăuziți pașii tinerilor, mângâiați pe cei aflați în suferință și vegheați asupra tuturor celor care vă cinstesc cu dragoste!

Iar celor care încă străbatem drumul acestei vieți, dăruiți‑ne puterea de a auzi chemarea lui Hristos, curajul de a‑I răspunde și bucuria de a merge pe urmele Lui, pentru ca, împreună cu voi, să dobândim moștenirea cea veșnică a Împărăției mult dorite de noi. Amin.