Un oraș format din mai multe orașe

Iubesc necondiționat orașul în care m-am născut, București, și în care am trăit toată viața, cu excepția celor două-trei săptămâni anuale de vacanță și a celor nouă luni de armată.

„Necondiționat” înseamnă că-l iubesc deși sunt în perfectă cunoștință de cauză de clădirile în ruină, construcțiile abandonate, terenurile virane, zonele murdare - inclusiv la doi pași de centrul centrului - gălăgia, poluarea, șoferii agresivi, pietonii bezmetici, clădirile kitsch, cele poate frumoase în sine, dar înfipte ca nuca-n perete în cartiere patriarhale, și de toate celelalte hai să le zicem delicat imperfecțiuni.

Nu-l iubesc pentru că e capitala țării și nu mă consider în nici un fel mai cumva decât cei care trăiesc în provincie, în orașe mici sau la țară. A fi „capitalist” nu e nici un merit și uneori e chiar stingheritor: înainte de 1990, o cunoștință din provincie a fost foarte dezamăgită de mine că nu am putut să-i aranjez ceva la Ministerul Agriculturii. Cum, locuiești în București și nu ai o „intrare” la minister!? Zi mai bine că nu vrei să mă ajuți!

Cifrele nu spun totul, dar spun ceva. Capitala României are 240 km², 1,7 milioane de locuitori și 1,7 milioane de mașini. Plus cele în tranzit. Plus cele înmatriculate în alte locuri - inclusiv în străinătate -, dar rezidente aici. În total, un fleac de 8.333 de mașini pe kilometru pătrat. Cum să nu fie un trafic infernal?

De fapt, există mai multe Bucureștiuri. Unul este cel clasic, din prima jumătate a secolului 20 și dinainte, care și-a binemeritat supranumele de Micul Paris, cu clădiri monumentale, superbe, precum Palatul Regal, sediul CEC sau Palatul Patriarhiei; dar și numeroase clădiri mai mici și case, la fel de încântătoare, care au reușit să supraviețuiască tăvălugului comunist. O bună parte au fost renovate, însă mai sunt destule care așteaptă să-și regăsească strălucirea de odinioară.

Al doilea este cel comunist, cu alte clădiri monumentale, dar de cu totul altă calitate arhitecturală, cum sunt Casa Presei și mătăhălosul Palat al Parlamentului, dar mai ales cu pădurile de blocuri ca niște cutii de chibrituri. În anii din urmă s-a profitat de reabilitarea termică pentru a li se da un aspect cât de cât jucat și mai plăcut.

Al treilea București este cel post-decembrist, teribil de eclectic: s-au ridicat clădiri mari care arată bine, doar că rareori „rimează” cu cartierul, dar și altele de-a dreptul hidoase. Din fericire, clădirile noi mai modeste ca dimensiuni, mergând până la locuințe individuale, sunt rareori urâte.

Mai există apoi Bucureștiul parcurilor și al spațiilor verzi, tot mai multe, și Bucureștiul din afara Bucureștiului, aerisit și mai aproape de natură, dar cam departe de școlile și locurile de muncă ale celor care-l locuiesc.

Și n-am vorbit aici despre muzee, despre mănăstiri și biserici, despre sălile de spectacole și concerte, despre stadioane și locurile de destindere. Hotărât lucru, ai ce vedea și ce face în București.

Cu bune, cu rele, Bucureștiul e un oraș fabulos.