Ora de religie

Am avut de-a lungul ­timpului nenumărate in­terac­țiuni cu „ora de religie”, unele memorabile, altele tocmai bune de șters din memorie. Dar știm cum sună vorba înțeleaptă a românului: „Cele rele, să se spele! Cele bune, să se-adune!” Ca atare, voi vorbi doar despre lucrurile folositoare în ceea ce privește această temă încă vie, neadormită, a socie­tății românești.

Spiritele s-au inflamat după o serie de afirmații pripite ale unui parlamentar femeie care a găsit de cuviință, în toiul verii și în plină criză politică (și de încredere socială), să bage bățul „progresismului” prin gardul Bisericii. Pe de altă parte, tagma zelotistă a sărit în apărarea „orei de religie”, iscându-se astfel o rumoare generală. Eu unul sunt martorul viu al introducerii „orei de religie” în școala românească, prin efortul conjugat al unei venerabile profesoare de religie din perioada interbelică (în 1990 avea vreo 80 de ani) și al Patriarhului Teoctist. Doi bătrâni experimentați, care au trăit pe viu efectele propagandei ateiste violente în școlile din România comunistă și care înțelegeau pericolul unui învățământ din care să lipsească tocmai latura formativă (sub aspect educațional și cultural) prin disciplina „religie”. Profesoara Anastasia Popescu (cu care am și realizat un volum numit „Cum să-i învățăm pe copii religia”, apărut la Anastasia în 1994) a început imediat după revolta din 1989, fără a cere vreo plată, să predea religia la școala „Elena Văcărescu”, iar „experimentul” a fost o reușită. Îmi vorbea „mama Sica” (așa cum o alintau elevii) că aveam de-a face cu un autentic apostolat al copiilor, care își încrești­nează familiile de prove­niență prin cunoștințele dobândite la ora de religie - părinții și bunicii trăind efectele ateizării minților încă de pe băncile școlii. Tot vrednica profesoară îmi spunea ceva ce era de neconceput în primii ani de tranziție față de școala comunistă: profesorul de religie trebuie să fie cel mai bun prieten al copilului. Mai mult, sistemul de învățare se face prin povestioare cu caracter moral, iar nota la religie trebuie să fie doar 10! Adică elevul trebuie să învețe doar din dragoste de profesor și de materie, nu de teama unei note mici...  Ehei, ce vremuri romantice! 

Patriarhul Teoctist s-a luptat cu toate prejudecățile și inerțiile sistemului pedagogic, care manifesta o rezistență difuză, dar mai ales a avut de acoperit lipsa cadrelor, a personalului calificat. Totodată, absența manualelor și a altor materiale didactice și-a spus cuvântul din greu în primii ani. Cu toate acestea, lucrurile au intrat destul de repede pe  făgașul firescului, iar noțiunile elementare de religie au putut fi împărtășite copiilor. Iar eu, de-a lungul primilor ani, am putut cunoaște dascăli dedicați dublei lor pasiuni: Dumnezeu și copiii. Mai ales am văzut la lucru profesoare de religie, admirabile ființe, multe dintre ele fiind preotese, mame cu mulți copii, care pur și simplu însuflețeau școala în care predau cu bunătatea lor, cu o conduită ire­pro­șabilă, cu un nivel de cu­noștințe la limita erudiției. Am văzut și că­lugărițe deștepte foc, instruite, dedicate acestei grele profesii. Am văzut și preoți care cu tact și bună­voință le împărtășau elevilor darurile credinței creștine. Așa a fost în acei ani, ani în care la editurile pe care le-am condus am primit multe vizite din partea unor astfel de dascăli dedicați, cu propuneri concrete sau idei și principii de dezvoltare a învățământului în România tranzi­ției.

Acum vremurile s-au schimbat radical, discuția se poartă în alți termeni, societatea românească ­
s-a schimbat profund. Și asta e bine, căci odată cu aceste schimbări „ora de religie” trebuie să țină pasul cu cerințele lumii în care evoluează. Și o face cu calm și luciditate, cu bună cuviință și versatilitate bine temperată. Căci, mai mult decât niște simple cunoștințe, ora de religie transmite un mod de viață și o opțiune intimă: aceea de a crede în ceva. Iar până la a crede în Cineva, calea este lungă și ea trece, odată cu înaintarea în vârstă, prin pridvorul bisericii. Dar ora de religie doar asta poate face: să deschidă supapa făpturii omenești pentru transcendent, să creeze o minimă apetență pentru sacru, pentru ceea ce „nu este din lumea aceasta”.