Duminicile Sfinţilor

În Biserica Ortodoxă Română, primele trei duminici de după sărbătoarea Rusaliilor sunt închinate Tuturor Sfinţilor (prima), Sfinţilor Români (a doua) şi Sfinţilor Athoniţi (cea de-a treia). Îi sărbătorim în mod special pe sfinţi în aceste trei duminici pentru că acestea urmează Duminicii Cinci­zecimii, când Sfântul Duh S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli. Aceste duminici de după sărbătoarea Cincizecimii ne arată nouă, creştinilor ortodocşi, rostul venirii în lume a Sfântului Duh, şi anume sfinţirea oamenilor.

În aceste duminici îi cinstim atât pe sfinții cunoscuţi cu numele, cât mai ales pe cei ale căror nume nu le cunoaștem la nivelul Ortodoxiei universale - prima duminică este a Tuturor Sfinţilor, a doua, a Ortodoxiei româneşti, apoi, a spaţiului duhovnicesc athonit, în a treia duminică.

Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, în texul dedicat Duminicii Sfinţilor Athoniţi din volumul al XIII-lea, ne spune că „prăznuirea duminicilor care urmează după sărbătoarea Cincizecimii a fost rânduită de Biserică treptat. Cinstim mai întâi Duminica Tuturor Sfinţilor, atunci când îi sărbătorim pe toţi sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi. În cea de-a doua duminică de după Rusalii, Bisericile Ortodoxe îi cinstesc pe sfinţii naţionali, în Biserica noastră fiind sărbătoriţi Sfinţii Români, iar, în a treia duminică de după Cincizecime, Biserica Ortodoxă Română a rânduit cinstirea Sfinţilor Athoniţi, arătând prin aceasta legătura pe care poporul nostru o are cu viaţa duhovnicească a Sfântului Munte Athos”.

În prima duminică după Rusalii i-am sărbătorit pe toţi sfinţii şi mai ales pe cei ale căror nume nu ni le-a descoperit Dumnezeu. I-am prăznuit pe oamenii care au „bineplăcut lui Dumnezeu prin virtutea lor cea de­săvârşită” şi „au rămas neştiuţi de nimeni, cu toate că au multă slavă înaintea lui Dumnezeu”. Odată cu ei i-am sărbătorit pe toţi cei care s-au învrednicit de darul sfinţeniei, chiar dacă în cursul anului bisericesc au ziua lor de serbare, pentru a aduna cinstirea lor „într-o singură zi, spre a se arăta că ei au luptat pentru un singur Hristos şi că toţi s-au găsit pe aceeaşi cale a virtuţii, şi astfel s-au încununat cu vrednicie, ca nişte slujitori ai unui singur Dumnezeu” (Sinaxar Duminica Tuturor Sfinţilor, Penticostar).

În Duminica Tuturor Sfinţilor i-am cinstit pe bărbaţii şi femeile care s-au învrednicit să fie prietenii şi casnicii lui Dumnezeu, „care, prin credinţă, au biruit împărăţii” şi L-au mărturisit pe Hristos cu preţul sângelui: „Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 33 şi 37-38).

Duminica a 2-a după Rusalii ne-a pus înainte cinstirea Sfinţilor Români. În cetele sfinţilor sunt şi cei zămisliţi de neamul românesc şi pe care, din pricina vitregiilor vremilor prin care a trecut neamul nostru, nu-i cunoaştem pe toţi cu numele. Pe aceştia, cunoscuţi şi necunoscuţi de noi, i-am cinstit în mod plenar în această duminică. I-am prăznuit „pe aceia dintre fiii neamului nostru ştiuţi numai de Bunul Dumnezeu şi care, prin vieţuirea, pătimirea şi mărturia lor pentru Hristos, au ajuns prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu” (Sinaxar Duminica Sfinţilor Români, Penticostar). Dar şi pe cei ale căror nume le ştim, iar Biserica Ortodoxă Română îi trece cu litere de culoare albastră în calendar pentru a fi distinşi între ceilalţi sfinţi drept cei care aparţin neamului românesc. Astfel, pe sfinţii pe care i-a dat, în decursul istoriei, neamul românesc îi regăsim în toate lunile anului bisericesc.

Mulţi dintre cei care s-au nevoit pe teritoriul patriei noastre şi au ajuns la sfinţenie nu sunt cunoscuţi cu numele, dar sunt rugători în cer pentru neamul românesc. Ei au fost oameni duhovniceşti care au căutat toată viaţa lor mântuirea, iar pentru nevoinţa lor ascetică s-au învrednicit de cununa sfinţeniei. Trăsătura caracteristică a acestor oameni sfinţi este smerenia, pe care o regăsim la toţi sihaştrii care s-au desăvârşit duhovniceşte în munţii noştri.

A treia duminică după Rusalii este dedicată de Biserica Ortodoxă Română Sfinţilor Athoniţi sau mai exact pomenirii Soborului Sfinţilor Cuvioşi care s-au nevoit în Sfântul Munte Athos. Acum o cinstim pe Maica Domnului, Stareţa mănăstirilor aghiorite. Îi cinstim și pe începătorii vieţii călugăreşti din Muntele Athos, pe ierarhii „care au vieţuit îngereşte în Grădina Maicii Domnului (cum mai este numit Muntele Athos)”, pe sfinţii cuvioşi care au povăţuit monahi şi credincioşi către Hristos, pe toţi aghioriţii care fac parte din ceata cuvioşilor, nevoin­du-se „în mănăstiri, în pustii, în peşteri şi în ostroavele mării” din Muntele Athos, dar şi pe ierarhii români care s-au nevoit pentru o vreme în Sfântul Munte, precum şi cuvioşii din neamul nostru care „au strălucit prin vieţuirea lor în patria monahilor”. Lor li se adaugă cuvioşii aghioriţi necunoscuţi care s-au nevoit în decursul veacurilor în Muntele Athos.

În aceste duminici Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darul sfin­țe­niei și îi cinstim pe cei care au ajuns la statura sfințeniei, cerându-le ajutorul pe drumul nostru către mântuire. Sfinţii ne arată prin viaţa lor că sfinţenia nu este apanajul unei generaţii, al unui timp din istorie, ci este răspunsul permanent al creştinului autentic, plin de iubire, credinţă şi fapte bune, la iubirea lui Dumnezeu, fiind permanent chemat la sfinţenie şi viaţă veşnică în Împărăţia cerurilor.