Cuvintele Scripturii

În reflecțiile sale despre legea duhovnicească, Sfântul Marcu Ascetul spune: „Cel ce e smerit în cugetul său și împlinește о lucrare duhovnicească, când cetește dumne­zeieștile Scripturi pe toate le aduce în legătură cu sine și nu cu altul”.

Există o dublă mișcare a mândriei și a smereniei, una înspre sine și alta înspre ceilalți, doar că cele două sunt opuse. Omul mândru e preocupat de sine și se pune pe el în centru. Chiar dacă e un centru fragil, care se simte rănit mereu de ceilalți, rămâne un centru care uzurpă în ordine ierarhică locul lui Dumnezeu. Această centrare pe sine produce o tulburare a tuturor relațiilor. Te uiți la tine pentru a te îndreptăți și te uiți la alții pentru a-i acuza. Mândria deformează astfel întreaga percepție: celălalt devine fie un dușman care te amenință, fie un instrument care te poate servi, rareori un om întreg, cu propria lui demnitate și propria lui chemare. Smerenia, în schimb, este animată de o mișcare opusă. Te uiți la ceilalți plin de curiozitate și interes, îi apreciezi pentru ceea ce sunt, te silești să nu îi judeci, însă ție îți aplici o altă măsură, una lucidă și realistă. Omul smerit nu e cel care se disprețuiește pe sine sau care se consideră mai prejos de toți în sens performativ, ci cel care a încetat să mai facă din propria persoană centrul de greutate al lumii.

Sfântul Marcu Ascetul spune că există un semn al cugetului smerit și al faptului că cineva are o lucrare duhovnicească, lăuntrică. Iar semnul acesta e cât se poate de simplu: se vede în felul în care citești Scriptura și ce fel de orientare ai către tine. Dacă ești plin de mândrie, vei găsi în porunca de a-ți iubi aproapele îndreptățirea de a pretinde să fii iubit, oricât de multă suferință ai produce celuilalt. Vei citi porunca milei ca pe o datorie a celorlalți față de tine și porunca iertării ca pe un drept pe care îl revendici, nu ca pe o practică pe care ești chemat să o împlinești. Cu alte cuvinte, abia smerenia este cea care descoperă la nivel lăuntric, existențial, că poruncile din Evanghelie sunt unidirecționale: ți se adresează ție și numai ție. Niciodată nu sunt despre ceilalți, ci sunt cuvinte spuse de Dumnezeu în relația directă și personală cu fiecare om în parte. Ele nu se pot transforma într-o grilă de judecare a aproapelui și nici în combustibil pentru nesfâr­șitele pretenții proprii. Cuvintele Scripturii sunt un ghid și o invitație de a-ți privi propria viață în lumina lui Dumnezeu.

Există însă și o dimensiune mai adâncă a acestei realități, care merită luată în seamă. Modul în care citim Scriptura nu este niciodată neutru - el descoperă starea lăuntrică în care ne aflăm. Lectura devine astfel un fel de oglindă a cititorului. Cel care vine la Cuvânt cu o inimă tulburată de mândrie va găsi mereu argumente pentru sine și acuzații pentru celălalt, chiar și în paginile cele mai luminoase ale Evangheliei. Cel care vine cu un cuget smerit va descoperi, dimpotrivă, că fiecare verset îl privește direct, că fiecare poruncă e adresată lui personal, ca și cum ar fi singurul cititor. În Patericul egiptean, avva Alonie zice: Dacă nu vei spune în inima ta că doar eu și Dumnezeu suntem pe lume, nu îți vei găsi liniștea. La fel putem spune și despre Scriptură. Dacă nu îți vei spune că toate cele din Scriptură sunt despre tine și doar despre tine, nu vei găsi folos din citirea ei. Iar smerenia este cea care ne face să putem auzi cu adevărat cuvintele Domnului.