Ortodocșii români: ctitori și susținători ai Orientului creștin

Este deja o afirmație banală aceea că românii, prin daniile lor generoase, au făcut să dăinuie credința ortodoxă în Orient, după căderea definitivă a Bizanțului sub turci. Patriarhiile Răsăritului prin reprezentanți de vârf au călătorit pe durata câtorva secole în Țările Române, venind de la Constantinopole, Antiohia, Alexandria, Sinai sau Athos pentru a căuta sprijin financiar direct. Iar daniile au fost substanțiale, de fiecare dată.

„Atât de mulți au fost ctitorii, urmașii lor sau domnii Țărilor Ro­mâ­ne animați de astfel de convingeri (dragoste fierbinte față de Locurile Sfinte, n.n.), încât între anii 60 ai veacului al XVIII-lea și al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, aproape 220 de mănăstiri și schituri (vreo 130 în Valahia și vreo 90 în Moldova) au fost trecute, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, în subordinea unor auto­ri­tăți ecleziastice din lumea ortodoxă orientală. Dintre acestea, cele mai multe (a­proa­pe 100) au fost dăruite unor mănăstiri de la Muntele Athos cu care Țările Române au întreținut permanent legături strânse dincolo de vicisitudinile istorice”, scrie cerce­tă­torul Tudor Dinu în lucrarea sa „Grecia din România. Mânăstirile închinate din Țara Românească și Mol­dova, 1564-1866” (Humanitas, 2025). Așadar, un fenomen amplu, la scară largă, îi făcea pe ctitori sau familiile lor să încredințeze vetrele de rugăciune cu tot cu averile mobile și imobile altor entități ecleziale, din locuri îndepărtate geografic. Dar oare dragostea față de Locurile Sfinte și empatia creștină erau singurele resorturi ale acestor acte filantropice ieșite din comun?

Același Tudor Dinu avansează ipo­teza dovedită cu acte istorice că în anumite cazuri motivația a fost de ordin pragmatic. Mai precis, ­ctitorii sau familiile lor văzând starea de degradare în care ajun­seseră unele mănăstiri și schituri conduse de egumeni români fie dez­inte­resați, fie prea puțin pricepuți, fie lacomi în exces, au decis ca așe­ză­mintele să fie încredințate stare­ților greci recunoscuți pentru com­pe­tențele lor administratrive, pentru erudiția lor și pentru rigoa­rea lor liturgică. Așadar, un desant de călugări greci (balcanici) a preluat mare parte din așezămintele mona­hale, dimpreună cu 1/3 din supra­fața agricolă a Țărilor Româ­nești. Fără a da nimic în schimb, doar rugăciuni „în veac” pentru ctitori și promisiunea unei bune chiver­nisiri a bunurilor încre­din­țate… Pentru unii comentatori, românii au devenit o colonie ecle­zială a grecilor, pentru alții salvatorii crești­nis­mului răsăritean grav opresat de turci, în pericol de extincție. ­Depinde de care parte a realității vrei să te plasezi!

Un exemplu de bune practici ar fi monahul Ioanichie, originar din satul Ostanița (Aidonohori, azi), în Epir, poposit în Țara Românească de la Mănăstirea Gura, metoc al Mitropoliei Pogonianei, care a venit la București cu gândul de a colecta bani pentru mănăstirea sa aflată în mare dificultate. Însă planurile lui Dumnezeu au fost altele, căci umilul Ioanichie (care a ajuns ulterior arhiereu) a reușit să zidească o mănăstire în centrul Bucureștiului: Stavropoleos. A început cu un han, în mijlocul căruia s-a ridicat bijuteria de piatră (1724), care dăinuie până în ziua de azi și care este un punct referențial pe harta culturală și cultică a României. De altfel, mulți monahi epirioți au administrat bunuri și moșii mănăstirești în Țările Române, fiind faimoși pentru abilitățile lor administrative. Însă au fost și numeroase excepții de la regulă, de aceea actele de donație prevăd - printre „clauze de perfor­manță” - aspre blesteme asupra celor care încalcă dorința binefă­cătorilor. Unii domnitori, ca Alexandru Iliaș și Matei Basarab, au ridicat serios problema legalității morale a acestor acte de danie și a conse­cințelor patrimoniale ce decurg pentru țară, însă de-abia în secolul al XIX-lea problema a fost tranșată de domnitorul Al. I. Cuza cu Legea se­cularizării averilor mănăstirești (1863), operată prin guvernul condus de Mihail Kogălniceanu. Pro­punerile de despăgubire din partea României către egumenii greci au fost respinse pripit de aceștia pe mâna Rusiei - care a promis că sub „protectoratul” ei viitor moșiile vor fi recuperate de greci, însă istoria nu a ținut partea acestui plan.

Așa se face că domnitorul a putut face o reformă agrară în 1864, țăranii primind parte din pământurile secu­larizate; dar trebuie să spunem și faptul că, prin venirea grecilor din fostul Bizanț, calitatea vieții monahale a crescut enorm, la fel și disciplina vieții mănăstirești; iar nivelul școlilor și al multor aspecte sociale care țin de civilizația europeană ­
s-au îmbunătățit vizibil. Oricum ar fi, povestea cu multe meandre a acestui moment de viață bisericească este palpitant, dar totul e bine când se termină cu bine: Biserica Orto­doxă Română are propriul ei drum du­hov­nicesc, are propriul ei patrimoniu, are propriile ținte de mântuire.