Cincizecimea, rodirea Învierii lui Hristos

Într-o tâlcuire a unui pasaj din comentariul Sfântului Chiril al Alexandriei la Evanghelia după Ioan, mai precis, la vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae spunea următoarele: „La Cincizecimea mozaică se coborau îngerii ca să vindece un singur bolnav, arătând încă o lucrare limitată a lui Dumnezeu față de omenire, ca prevestire a venirii Fiului Său propriu pentru mântuirea tuturor celor ce voiesc să-L primească. Lucrarea în oameni o va arăta Hristos prin Duhul Sfânt, aflat în El însuși și comunicat din El însuși, la Rusalii”.

Cincizecimea mozaică, cea trăită în vremea ­Vechiului Testament, a fost una din marile sărbători evreiești atât a celor care locuiau în Palestina biblică, cât și a celor împrăștiați în diaspora, o sărbătoare comună, de bucurie, însă cu umbra ei, cu limitele ei. Numită și „sărbătoarea secerișului” (Ieșire 23, 16) sau „sărbătoarea primelor roade”, Cincizecimea are ca timp de sărbătorire o perioadă mai îndelungată - „în ziua celor dintâi roade, când aduceţi Domnului prinosul nou de pâine, la încheierea săptămânilor” (Numeri 28, 26). Sărbătoarea le aducea aminte evreilor de primirea Legii de către Moise, pe muntele Sinai, iar faptul că este în strânsă legătură cu momentul culegerii roadelor nu face altceva decât să evidențieze material și duhov­nicește cuvântul roadă. Dacă semănătorul din perioada Vechiului Testament avea în prim plan nădejdea pusă ca boabele de grâu să rodească, astfel, noi, cei care credem în Hristos Domnul, Biruitorul morții, avem în vedere și în viața duhovnicească ideea că roadele mântuirii puse de Fiul lui Dumnezeu în om vor crește, prin Duhul Sfânt, spre a rodi în această viață și, mai ales, în Împărăția lui Dumnezeu.

Obiectivul vieții fiecărui creștin

Rodirea, un cuvânt care ne este scris în ființa noastră și care este, de fapt, într-un sens minunat obiectivul vieții fiecărui creștin, viață în Hristos care începe cu momentul Tainei Sfântului Botez. „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi suntem” (Fapte 17, 28), spunea Sfântul Apostol Pavel în scurta sa cuvântare din Atena, amintind și de un citat al poetului Aratos din Soli. A fi neamul lui Dumnezeu înseamnă, obiectiv vorbind, atât un mare privilegiu, cât și o responsabilitate cu totul deosebită. Trăirea, mișcarea, ființarea - iată, trei cuvinte care vorbesc despre viața materială, despre viața spiritual-intelectuală (cu trimitere la cea sufletească) și, nu în ultimul rând, ne duc cu gândul la cele înalte, la o viață „cosmică”, nu în sens panteistic, ci „întru ale Sale”, în Împărăția lui Dumnezeu. Bucuria Cincizecimii este una care ne dă entuziasm și ne pune pe singurul drum, singura direcție obiectivă a vieții noastre duhovnicești - drumul către Dumnezeu. Înainte de Sfintele Pătimiri, Hristos Domnul îi încredința pe Sfinții Apostoli: „Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (Ioan 14, 18). Scurta despărțire dintre Mântuitorul Hristos și ucenicii Săi, la răstignirea și moartea pe cruce, va duce, ulterior, pe parcursul celor 40 de zile de după Înviere și, îndeosebi, începând cu momentul Cincizecimii la o unire duhovnicească profundă a înțele­surilor despre viața omului în Hristos începută în cristelnița Botezului.

Tot Sfântul Chiril al Alexandriei făcea o frumoasă tâlcuire a sărbătorii Cincizecimii amintind că Hristos Domnul este pârga - prima roadă a omenirii reînnoite, „căci am dezbrăcat pe omul cel vechi și l-am îmbrăcat pe cel nou, adică pe Hristos, sau petrecerea și viața întru Hristos. Privește, deci, privește pârga omenirii reînnoite, adică pe Hristos, în chipul (tipul) snopului și ca primul rod al țarinii și ca pârgă din roduri adusă dar sfințit lui Dumnezeu și Tatăl. Sau nu am odrăslit din nou în lume ca niște spice?” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, traducere, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 38, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucu­rești, 1991, p. 592). Tot această sărbătoare, insista părintele alexandrin, simbolizează Învierea lui Hristos: „Putem spune că sărbătoarea primelor roade simbolizează taina Învierii Domnului. Într-adevăr, în Hristos firea umană a înflorit din nou, după ce a înlăturat definitiv stricăciunea și a lepădat rugina păcatului” (P.G., LXVIII, 1093A). Și aici intervine, poate, mirarea cea mai mare, din punct de vedere logic, căci întreaga perioadă a Penticostarului - a celor 50 de zile, nu este altceva, din punct de vedere liturgic, decât o singură zi, a Învierii. Sinaxarul din ziua Înjumătățirii Cincizecimii amin­tește astfel: „Prăznuim sărbătoarea aceasta (Înjumă­tățirea) spre cinstirea celor două mari sărbători, a Paștilor și a Rusaliilor, ca pe una care le unește și le leagă pe amândouă”. Iar, tot liturgic vorbind, momentul Vecerniei din ziua Rusaliilor este imediat după Sfânta Liturghie, simbolizând caracterul neînserat al zilei în Împărăția lui Dumnezeu.

Împăcarea noastră cu Dumnezeu, realizată în Hristos

„Cât dăm lui Dumnezeu, atât ne dă și El, proporțional. Căci în actul dăruirii se arată deschiderea noastră, sau capacitatea noastră de primire. Cât iubim, atât suntem iubiți sau simțim iubirea celui iubit” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, p. 589, nota 634), insista Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. Dăruirea noastră lui Dumnezeu începe în și cu Taina Sfântului Botez. Amintirea continuă, pe parcursul slujbelor bisericești - „pe noi înșine, unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” nu este altceva decât o insistență pe calea deschisă de Învierea Domnului și pe care o parcurgem, uneori, fără a ne da prea bine seama. A fi ai lui Dumnezeu înseamnă împăcarea noastră cu Dumnezeu, realizată în Hristos. Natalia Manoi­les­cu-Dinu puncta în felul următor: „Numai după Înălțare, când Hristos a revenit cu trupul Său îndumnezeit în sânul Sfintei Treimi, a primit El puterea de a-L trimite pe Sfântul Duh în persoană. Înălțarea constituie ultima etapă a preaslăvirii lui Iisus, îndeplinită tot la umbra Duhului care Se revărsase în mod plenar asupra naturii Sale umane (...) Prezența firii omenești în sânul Sfintei Treimi a însemnat împăcarea definitivă dintre om și Dumnezeu, a cărei urmare a fost coborârea Sfântului Duh în lume”¹.

Împăcați fiind cu Dumnezeu, nu rămâne decât să rodim în El. Iar roada nu este altceva decât sfințirea noastră ca împlinire a poruncii „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 11, 44), reluată de Sfântul Apostol Petru, în Noul Testament: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16).

Notă:

¹ Natalia Manoilescu-Dinu, Sfântul Duh în spiritualitatea ortodoxă, Editura Spandugino, București, 2023, p. 46.