Duminica a 7-a după Paști (a Sfinților Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) Ioan 17, 1-13 În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca
Cincizecimea, cultura sfințeniei
Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) Ioan 7, 37-53; 8, 12
În ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii -, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminţia lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.
Sfântul Chiril al Alexandriei ne învață că profeția lui Ioil: „Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, și fiii și fiicele voastre vor profeți, bătrânii voștri visuri vor visa (Ioil 3, 1), se referă la cele ce s-au petrecut în ziua Cincizecimii, pentru că atunci ucenicii vorbeau prorocind, adică propovăduiau tainele lui Hristos care au fost profețite în Vechiul Testament. Prin puterea Sfântului Duh ucenicii au înțeles în acel ceas toate prorociile din Vechiul Testament despre Persoana lui Mesia - Hristos. Sfântul Chiril arată că Apostolii s-au desăvârșit în cunoștință prin revelație.
Prin Întruparea Sa, care a fost lucrată prin Duhul Sfânt, Hristos a luat „trupul Bisericii” (Sfântul Ioan Gură de Aur), adică a luat firea umană curată și neîntinată, pe care a unit-o cu Dumnezeirea în ipostasul Său. Biserica a dobândit Cap și s-a făcut ea însăși Trup al lui Hristos. Sfântul Clement Romanul spune că la început Biserica era duhovnicească, ea fiind creată odată cu apariţia îngerilor, iar mai târziu, prin Întruparea Cuvântului, „ea s-a arătat în Trupul lui Hristos”, a devenit Trupul lui Hristos.
Așadar, Biserica a fost zidită în ziua Cincizecimii întrucât, în acea zi, Apostolii s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Până atunci, Sfinții Apostoli erau în comuniune cu Hristos, după aceea, prin puterea și prin harul Duhului Sfânt, ei s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa** este şi Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie** iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi, şi toţi† am fost adăpaţi dintr-un singur Duh... Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare, în parte, mădularele lui” (I Cor. 12, 12, 13, 27).
Sfinții Părinți disting două adevăruri din textele pauline: creștinii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos (cf. I Cor. 12, 27), dar, în același timp, ei sunt și temple ale Duhului Sfânt (cf. I Cor. 6, 19).
Întreaga casă s-a făcut cristelniţă duhovnicească
După Înviere, Mântuitorul Hristos le-a spus ucenicilor: „Ioan a botezat cu apă, iar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt nu mult după aceste zile” (Fapte 1, 5). Duhul Sfânt i-a botezat pe ucenici în ceasul în care S-a pogorât asupra lor, iar întreaga casă unde se aflau aceștia în așteptarea făgăduinței Tatălui s-a umplut de Duh Sfânt şi s-a făcut cristelniță duhovnicească (Sfântul Grigorie Palama). „Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei” (Fapte 2, 2).
Sfântul Grigorie Palama ne învață că pogorârea Duhului Sfânt ca „o suflare de vânt ce vine repede” simbolizează faptul că Duhul Sfânt le biruiește pe toate, calcă peste zidurile celui viclean și zdrobește orice așezare și orice întăritură a vrăjmașului, îi smerește pe cei mândri, îi înalță pe cei smeriți cu inima, le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor și le slobozește pe cele robite.
Limba are ca lucrare rostirea cuvântului, iar Duhul Sfânt s-a pogorât sub chipul limbilor pentru a arăta că are aceeași Ființă cu Dumnezeu Cuvântul și lucrarea Sa nu este diferită de cea a lui Dumnezeu Cuvântul, întrucât învățătorul Adevărului are nevoie de limbă cu har.
Dumnezeu este foc mistuitor
Dumnezeu este foc mistuitor, iar limbile ca de foc arată faptul că Duhul Sfânt este de aceeași Ființă cu Tatăl și cu Fiul și are aceeași fire și aceeași lucrare cu Tatăl și cu Fiul. Duhul și Fiul nu sunt simpli intermediari în relația de comuniune dintre om și Dumnezeu-Tatăl. Ei sunt, mai degrabă, cei fără de care nu am ști că există Tatăl, fără de care nu am ști cum să-L numim pe Dumnezeu și fără de care Dumnezeu nu ar fi cu adevărat Tată. Duhul e Domnul și face arătată veșnica stare-împreună a Fiului cu Duhul fără de care nu putem să-L numim pe Dumnezeu drept Tată.
Limbile ca de foc arată chipul îndoit al felului în care lucrează propovăduirea Apostolilor, pentru că focul luminează, dar şi arde. Sfinții Părinți arată că Sfântul Evanghelist Luca nu a spus limbi de foc, ci limbi ca de foc pentru a sublinia natura necreată a focului.
Limbile de foc au șezut pe capetele Apostolilor, arătându-se prin aceasta vrednicia lor împărătească, dar şi unimea harului.
„Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi” (I Cor. 12, 4-6). „Unimea harului rezultă din faptul că, prin despărțirea lui sub forma limbilor de foc și prin șederea deasupra capetelor Apostolilor, Dumnezeu le-a dat fiecăruia dintre ei harisme diferite, prin care aceștia au ajuns să se completeze reciproc, ... formând împreună o unitate, adică Trupul lui Hristos, care este Biserica.”
Limbile de foc sunt energia necreată a lui Dumnezeu, și tocmai de aceea ele au șezut pe capetele Apostolilor ca semn al slavei împărătești. Harul Sfântului Duh este prezent și lucrează „împărțindu-se nedespărțit și rămânând întreg în împărțire, după chipul razelor soarelui”.
„Voi însă ședeți în cetate, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49). Mântuitorul Hristos a spus că ucenicii vor fi îmbrăcați cu putere de sus, adică întreaga lor ființă va fi transformată pentru a putea lupta împotriva vrăjmașului. Îmbrăcarea în Sfântul Duh este una lăuntrică: „Pe toate le dă Duhul Sfânt: izvorăște proorocii, sfințește pe preoți, pe cei necărturari i-a învățat înțelepciune” (tropar).
Viețile Sfinților: Evanghelie în desfășurare
Începând cu Cincizecimea, Mântuitorul Iisus Hristos „scrie” în ființa omului Evanghelia Sa prin lucrarea Duhului Sfânt. De aceea, Sfântul Iustin Popovici ne spune că Viețile Sfinților trebuie privite ca o continuare la „Faptele Apostolilor”: „Ce sunt Faptele Apostolilor?”, întreabă el. „Sunt faptele lui Hristos, pe care Sfinții Apostoli le săvârșesc cu puterea lui Hristos sau altfel spus: pe care le săvârșesc în Hristos care este întru ei și lucrează prin ei. Şi ce sunt Vieţile Sfinților? Ele nu sunt altceva decât un fel de continuare a Faptelor Apostolilor. În ei aflăm aceeași Evanghelie, aceeași viață, același adevăr, aceeași dreptate, aceeași credință, aceeași veșnicie, aceeași „putere de sus”, același Dumnezeu și Domn. Pentru că „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este Același” (Evrei 13, 8). Viețile Sfinților ne arată că „Viața lui Hristos pe pământ nu a luat sfârșit odată cu Înălţarea Sa la cer, nici cu moartea martirică a Apostolilor Săi, ci continuă până la sfârșitul veacurilor, după cum El Însuși a făgăduit: Și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).
Venirea (Duhului), călăuzirea (Fiului) și chemarea (Tatălui) lucrate de Dumnezeu pentru om reprezintă proiectul lui Dumnezeu de constituire a unei noi umanități, a unei noi familii, a unei noi lumi, în care să strălucească pretutindeni chipul lui Dumnezeu reflectat de chipurile oamenilor.
Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață că întreaga viață în cadrul Bisericii nu reprezintă decât confirmarea constantă a omului că dorește să-l păstreze pe Duhul Sfânt în interiorul său, pentru ca astfel întreaga Treime să-și facă locaș în el. Toate răspunsurile sale, fie că privesc efortul personal de vedere a lui Hristos, prin ajutorul pe care Duhul îl dă celor care se luptă cu patimile, fie că au în vedere integrarea omului în viața sacramentală a Bisericii, au un singur scop: înfierea și îndumnezeirea omului. Duhul Sfânt Îl descoperă și-L împărtășește oamenilor pe Hristos pentru a-i conduce în Împărăția Tatălui și a se face, prin har, asemenea lui Dumnezeu. Este Duhul care-i face pe oameni să ardă pentru Hristos.
Nu putem să-l primim pe Cuvântul decât numai prin Duhul Sfânt, nu putem nici să-l vedem pe Fiul, care este chipul Tatălui, decât numai prin Duhul Sfânt, care-L face arătat oamenilor pe Fiul. În aceeași măsură în care cineva vede pe Duhul, Îl vede și pe Fiul, așa cum cine vede pe Fiul, vede și pe Tatăl, toate fără a confunda persoanele între ele: „Noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18).
Duhul Sfânt devine subiect comun Treimii și omului, al uneia prin natură, al celuilalt prin împărtășire. Astfel, Duhul Sfânt unește pe om cu Dumnezeu, dar unește și creează o comuniune de simțire și gândire între părțile constitutive ale omului, făcându-l pe om să oglindească comuniunea Sfintei Treimi.
Hristos imprimă în inima omului pecetea Duhului Sfânt
Mântuitorul Hristos își imprimă pecetea Sa în cei credincioși prin Duhul Sfânt. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că precum pecetea aplicată pe ceară lasă o imagine în care destinatarul scrisorii poate vedea și citi identitatea expeditorului, în același fel Hristos sădește în inima omului pecetea Duhului Sfânt care lasă în inimă o întipărire, o imagine, cu ajutorul căreia recunoaștem identitatea expeditorului, dar suntem și recunoscuți, la rândul nostru, de către expeditor și de toți cei din preajma expeditorului, ca unii care am primit un mesaj, un adevăr, care-și verifică autenticitatea prin pecetea aplicată pe el. Cu alte cuvinte, pentru creștini, luminarea adusă de Duhul Sfânt este cea care confirmă autenticitatea oricărei vieți în Hristos, în funcție de ea creștinii fiind recunoscuți drept prieteni ai lui Hristos.
Așa cum Duhul Sfânt a participat la întruparea Fiului lui Dumnezeu, la fel participă și la lucrarea de transformare și încorporare a omului în familia pe care Dumnezeu a reconstituit-o după chipul Fiului Său. Iar luminarea Duhului Sfânt este cea care-i transformă fața omului și o face asemenea realităților pe care le vede în urma acestei experiențe.
„Căci Cel ce sfințeste și cei ce se sfințesc dintr-unul sunt toți” (Evrei 2, 11). Singura cale pe care trebuie s-o urmeze creștinul este „calea sfinților” (Evrei 8, 8). Apostolul Petru sfătuiește pe creștini: „După Sfântul care v-a chemat pe voi - adică după Hristos - așa și voi, fiți sfinți în toată petrecerea voastră” (I Petru 1, 15). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Umblați vrednic de Dumnezeu”
(I Tesaloniceni 2, 12; vezi şi Coloseni 1, 10; Filip 1, 27). Sfânt este Domnul, de aceea numai cei sfințiți și luminați pot să-L vadă, adică cei ce-și însuşesc Adevărul veșnic cu toată ființa lor (vezi Ioan 17, 17).
Evanghelia nu poate fi separată de sfințenie; „Fără sfințenie nu există cultură și educație; fără sfinți nu există pedagogi și învățători”, iar cultura fără sfințenie a dus, de cele mai multe ori, la omul dezumanizat al ideologiilor. Mântuitorul nostru Iisus Hristos este sfințirea noastră și luminarea noastră, lumina noastră și cultura noastră (vezi I Corinteni 1, 30; Ioan 8,12). După Cincizecime, El săvârșește prin Duhul Sfânt întreaga lucrare a sfințirii și luminării omului întru adevărul veșnic și viața veșnică.
Duhul Sfânt, Mângâietorul
În iconomia divină a mântuirii neamului omenesc (a Răscumpărării), Tatăl este Cel care Îi trimite pe Fiul și pe Duhul Sfânt, dar în ceea ce privește îndumnezeirea omului, creștinul, după Pogorârea Duhului Sfânt, începe cu rugăciunea „Împărate ceresc, Mângâietorule”, adică de la Duhul Sfânt, omul urcă la Fiul și, prin Fiul, Îl cunoaște pe Tatăl. Când descrie calea cunoașterii Lui Dumnezeu, Sfântul Vasile cel Mare arată că, atunci când primim darurile Duhului Sfânt, mai întâi Îl întâlnim pe Cel care este trimis, adică pe Duhul Sfânt, mai apoi Îl cunoaștem pe Cel care trimite, adică pe Fiul și, în continuare, ne înălțăm dorirea la Cel care este Izvorul și cauza tuturor bunătăților, adică la Tatăl. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog arată: dacă Hristos este Poarta, Duhul Sfânt este cheia porții prin care intrăm în casa Tatălui.
Rugăciunea „Împărate ceresc” exprimă ordinea cunoașterii lui Dumnezeu: prin Duhul Sfânt, inima omului se curăță pentru ca, astfel, să-L cunoască pe Hristos și să urce la Tatăl. În Sfânta Liturghie, Duhul Sfânt transformă darurile în Trupul și Sângele lui Hristos, iar noi ne împărtășim cu Sfintele și Dumnezeieștile cinstite Taine și devenim sălaș al Dumnezeului Treimic.
Însuși Hristos Îl numește pe Duhul Sfânt Mângâietor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că Duhul Sfânt Se numeşte paraklitos (mângâietor) de la parakalein (a încuraja, a sfătui, a mângâia, a apăra).
Sfântul Duh este Mângâietorul trimis de Hristos, care îi atrage pe oameni înspre Hristos şi le dezvoltă dorul înspre gustarea bucuriilor cereşti:
„Domnul nu ne-a lăsat orfani, ci, ca o mamă iubitoare care nu-şi lasă orfani copiii, ne-a dat Mângâietor pe Duhul Sfânt (Ioan 14, 16-18) şi El ne atrage nesăturat să iubim pe Dumnezeu şi să tânjim după El, şi cu lacrimi îl caut ziua şi noaptea. O, cât de rău îi este sufletului când pierde harul şi îndrăznirea; atunci în plânsul inimii strigă după Dumnezeu: Când voi vedea iarăşi pe Domnul şi mă voi desfăta de pacea şi iubirea Lui?” (Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei).
Să dobândim pe Duhul Sfânt în inima noastră, în chip simțit
Sfântul Nicodim Aghioritul, tâlcuind canoanele Cincizecimii, ne îndeamnă să dobândim pe Duhul Sfânt în inima noastră, în chip simțit. În Faptele Apostolilor aflăm că ucenicii s-au supus poruncii Mântuitorului Hristos: „Le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile”. Apostolii s-au întors la Ierusalim și au stat acolo fără încetare, până când au primit Duh Sfânt. Sfântul Nicodim ne învață că prin împlinirea poruncilor Mântuitorului Hristos devenim și noi părtași ai lucrării Duhului Sfânt prin îndepărtarea de toate lucrurile lumești (plăceri, iubire de arginți, ambiție și oricare altă patimă) și rămânerea în Ierusalim, adică prin păstrarea gândului curat, iar atunci când gândul nostru se va întoarce în inimă, ca într-un templu, să ne rugăm după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (I Tesal. 5, 17): Rugați-vă neîncetat. Numai astfel inima va fi izbăvită de patimi, iar sufletul va dobândi pacea, pentru că se va lepăda de gândurile viclene, de hulă și de desfrânare.
Despre această lucrare şi rolul în procesul de descoperire a lui Dumnezeu în inima omului vorbeşte Sfântul Siluan Athonitul în texte precum acesta: „Trăim pe pământ şi nu-L vedem pe Dumnezeu şi nu-L putem vedea. Dar dacă Duhul Sfânt vine în sufletul nostru, atunci îl vedem pe Dumnezeu aşa cum l-a văzut Sfântul Arhidiacon Ştefan. Prin Duhul Sfânt, sufletul şi mintea recunosc îndată că acesta este Domnul. Aşa a recunoscut prin Duhul Sfânt Sfântul Simeon pe Domnul în micul prunc [adus la templu]; tot aşa a recunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi Sfântul Ioan Botezătorul şi a trimis poporul la El. Dar, fără Duhul Sfânt, nimeni nu poate cunoaşte pe Dumnezeu, nici şti cât de mult ne iubeşte. Şi, deşi citim că El ne-a iubit şi a pătimit din iubire pentru noi, noi ne gândim la aceste lucruri cu mintea, fără a înţelege şi cu sufletul nostru, aşa cum se cuvine această iubire a lui Hristos; dar, atunci când ne învaţă Duhul Sfânt, înţelegem în chip limpede şi simţit această iubire şi ne facem asemenea Domnului”.
În Noul Testament există și o Schimbare la Față a ucenicilor, care are loc la Cincizecime. Atunci cei doisprezece au primit Duhul Sfânt în chip ca de foc, iar numai în urma acestui botez în foc (Luca 3, 16), inima lor a început să ardă (Luca 24, 32) și din slabi să devină tari, capabili să oglindească slava primită de la Dumnezeu.
Evanghelia după Marcu spune că la Schimbarea la Față hainele Mântuitorului au devenit mai albe și mai strălucitoare decât orice lucru din lume (9, 3), dar în teologia ortodoxă accentul nu cade atât de mult pe această schimbare fizică a Mântuitorului, a Cărui față strălucește oricum în veșnicie precum soarele (Apoc. 1, 16), ci pe schimbarea ucenicilor, prin aceea că ei au fost întăriți să privească slava lui Dumnezeu în Iisus Hristos (Evrei 1, 3) și să o oglindească întocmai cum era, fără a fi acoperită de vreo împiedicare.
Ziua Cincizecimii, ziua Duhului Sfânt, este ziua luminării de Adevăr, de sfințenie, în foc. Sfinții purtători de Duh sunt unicii luminători și învățători. „Pentru cel purtător de Duh toate sunt luminoase și clare: viața și moartea, bucuria și durerea, sensul omului și al lumii; pentru că el vede prin Duhul Sfânt rațiunea și sensul a toate, ca și Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii” (Sfântul Iustin Popovici).



.jpg)


