Drumul către Lumina lumii, de la omul Iisus la Fiul lui Dumnezeu

Duminica a 6-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere) Ioan 9, 1-38

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveți pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne!, şi s-a închinat Lui.

Textul pericopei evanghelice din Duminica a 6-a după Paști este preluat din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan (capitolul 9, aproape integral), fiind o relatare consistentă, cu multe detalii și, deci, cu multe posibile tematici, a unei situații răsunătoare din activitatea pământească a Mântuitorului Iisus Hristos: vindecarea unui orb din naștere! Dacă primele duminici ale perioadei Penticostarului au vizat punerea în lumină a vindecărilor de necredință (Duminica Sfântului Apostol Toma), de frică (a femeilor mironosițe), de paralizia celui suferind de 38 de ani (Duminica slăbănogului) și de vindecare de tot felul de stereotipii (Duminica samarinencei), duminica de astăzi propune, printre altele, tematica vindecării de noaptea neagră a neputinței de a nu percepe Lumina lumii ca prezență provi­dențială ce însoțește viața fiecăruia dintre noi, în măsura în care ne dorim această apropiere (Ioan 9, 5). Accesul în universul hristologic, care dă sens și lumină vieții, poate fi la îndemâna fiecărui om dispus să-și focalizeze pupila duhovnicească spre lumina care-i pune în valoare organul de simț menit să-și recunoască chemarea ancestrală de a fi la rându-i lumină. Drumul către Lumina lumii presupune, potrivit Evangheliei din această duminică, dispoziția sau deschiderea Domnului către acest scop. De la începutul textului de astăzi se poate observa faptul că trecerea Domnului Iisus prin părțile străbătute pentru apostolatul său special este însoțită de vederea unui om orb din naștere. Lumina lumii se îndreaptă către cel menit să radieze la rândul său lumina lucrărilor lui Dumnezeu. Este necesară însă vindecarea ucenicilor de binomul păgubos: păcat-boală. Acesta este drumul pe care îl au de parcurs pentru a înțelege abordarea specială a Domnului. Observăm astfel că Lumina lumii nu încre­menește în șabloane, dimpotrivă, dinamismul ei deschide căile nebănuite ale lucrărilor minunate ale lui Dumnezeu. Tensiunea dintre ziuă și noapte, ca inserție narativă atribuită Domnului, trimite către marele deziderat al zilei celei neînserate a împărăției Sale, unde toți suntem chemați să accedem. Venirea nopții, privită ca perioada când nu se pot împlini lucrările Domnului dătătoare de vitalitate, poate fi echivalentă cu anchilozarea morții. Cu alte cuvinte, apropierea de Lumina lumii se poate materializa numai în ziua vieții, moartea împiedicând această aspirație.

Împreună călător cu fiecare pe calea spre Lumină

Mântuitorul Iisus Hristos, împreună călător cu fiecare pe calea spre Lumină, unge ochii orbului cu tina pământului, amintind de plămădirea primordială a omului, îndemnându-l pe cel căutător de Lumină să meargă spre scăldătoarea Siloamului pentru a se spăla, ca gest de implicare conștientă dorit de Domnul. Drumul orbului nu se va încheia însă aici. După dobândirea luminii trupești, prin înzestrarea cu organul de simț aferent, începe o nouă etapă în viața proaspătului vindecat: drumul de la Omul Iisus la recu­noașterea acestuia ca Fiu al lui Dumnezeu. Acest parcurs va fi însă presărat cu dialogul incisiv al rigorismului vechi-testamentar (fariseii și mai-marii sinagogii), incapabil să vadă sau să se bucure de recuperarea unui om suferind. Ancheta paradoxală demarată cu acest prilej capătă nuanțe ușor hilare, mai ales când părinții celui născut orb sunt puși în situația de a valida eventualitatea unei escrocherii. Adus în fața judecății fariseilor, orbul vindecat mai urcă o treaptă în drumul mărturisirii sale: îi atribuie Domnului calitatea de proroc (versetul 17). Deloc impresionantă pentru membrii sinedriului această abordare, ei ­recurg la fel și fel de supoziții, printre care și cea potrivit căreia omul Iisus este păcătos (versetul 24) și, deci, nu poate fi vorba de o minune, ci cel mult de o înșelă­ciune. În urma unei alte serii de replici acide, cel vindecat de orbirea din naștere își creionează o posibilă ucenicie direcționată însă către instanțele fariseice care se ofensează la aluzia lansată de acuzatul lor, revendicându-se ca ucenici ai lui Moise (versetul 28), nicidecum ai Celui ce-l vindecase. În tot acest vacarm în care se căuta orice altă motivație, numai autenticitatea evenimentului în sine nu se pronunță pedeapsa asprilor farisei: alungarea celui vindecat din sinagogă. Ajuns în acest punct, Mântuitorul Iisus Hristos îl caută din nou pe proaspătul vindecat aflat încă pe cale, izgonit din brutalitatea paleotestamentară, adresându-i direct întrebarea: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? (v. 35). După un răspuns formulat interogativ, menit să-L identifice pe Fiul lui Dumnezeu, tot ca ini­țiativă din partea Domnului, are loc revelarea Acestuia către cel vindecat: L-ai și văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este (v. 37). Drumul celui ce fusese orb atinge apogeul vindecării sale, mărturisindu-și credința luminată, efectul acesteia fiind gestul de închinăciune cu care însoțește încre­dințarea: Cred, Doamne! (v. 38).

Direcția potrivită a căii spre Lumină

Observăm așadar din pericopa acestei duminici că drumul spre adevărata Lumină care produce abordări liturgice (actul de închinare) poate fi unul în care se pot cuprinde fie scheme rigide ce pot schimba direcția potrivită a căii spre Lumină (cazul ucenicilor), poate fi unul încâlcit, întortocheat, îndepărtat profund de adevărata direcție (cazul fariseilor), și, nelipsit de efort sau de încercări, poate fi un drum la capătul căruia se obține și se conștientizează o mărturisire autentică în care Lumina lumii se regăsește mărturisită. Putem învăța din tematica supusă aten­ției că Mântuitorul Iisus Hristos - Doctorul sufletelor și al trupurilor, Lumina lumii și mai ales arvuna Învierii noastre, așteaptă ca omul să nu fie în fața primirii vindecării doar un beneficiar inert, ci unul capabil de mărturisire orientată spre permanentizarea relației cu El, prin slujirea ce I se cuvine. Putem învăța astfel că vindecările pe care ni le dorim au nevoie de un drum pe care să mergem conștienți că, la capătul acestuia, reîntregirea noastră îi este de folos Domnului prin slujire.