Tipuri de slăbănogire în Evanghelie și imnografie

Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda) Ioan 5, 1-15

În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.

Mântuitorul Iisus Hristos vine la scăldătoarea Vitezda (în ebraica Vechiului Testament - „Casa Milei”) pentru a vindeca un om singur și bolnav de 38 de ani. Îngerul Domnului se pogora, din când în când, pentru a tulbura apa, și numai primul om care sărea în apă se tămăduia. Domnul Iisus îl vindecă pe paralitic într-o zi de sărbătoare, vrând să arate că fapta bună trebuie săvârșită oricând. După vindecare, slăbănogul merge la templu pentru a mulțumi Domnului. Acolo Îl întâlnește din nou pe Binefăcătorul său dumnezeiesc, Doctorul și duhovnicul desă­vârșit, care îl sfătuiește discret, între patru ochi, fără să îl umilească înaintea cuiva: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Este important de subliniat legătura pe care Mântuitorul o face între păcat și boală. Consecințele păcatului se văd în suferința trupului, dar și în sufletul omului. Sfântul Ioan Gură de Aur observa: „Boala aceasta nu era una obișnuită, ci o pedeapsă pentru păcate... Căci slăbănogirea trupului este adesea rodul slăbănogirii sufletului. [...] De ce nu l-a întrebat Iisus: «Vrei să te vindec?», ci «Vrei să te faci sănătos?». Pentru că voința lui era deja atrofiată de așteptare. El nu mai spera, ci doar zăcea”.

„Nu am om să mă arunce în scăldătoare”

Mai mult, paraliticul suferea și din pricina lipsei de omenie a celor din jur, care nu erau toți bolnavi, ci și unii sănătoși. Nimeni nu se gândea la el, fiecare era scufundat în durerea lui, fără să mai aibă ochi și milă pentru ceilalți, care poate erau cuprinși de neputințe și mai mari, cum era acest paralizat. Așa ne lăsăm și noi copleșiți de povara propriei noastre cruci, amăgindu-ne că doar noi suntem încercați de Dumnezeu, fără să ne mai gândim că alții, cu siguranță, au poveri și mai grele de dus decât noi. În acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei comenta: „O, ce cuvânt dureros: «Doamne, nu am om!» (Ioan 5, 7). Aceasta este slăbiciunea supremă a firii căzute: izolarea. Slăbănogul nu era bolnav doar de picioare, ci și de lipsa de iubire a celor din jur. Lumea era plină de oameni, dar el era singur”.

În zilele noastre, expresia „nu am om să mă arunce în scăldătoare” a devenit proverbială pentru nevoia de relații ca să avansezi în carieră. Convingerea aceasta împărtășită de mare parte din societate, indiferent că se confirmă sau nu, este un soi de slăbănogire a credinței. Este o împuținare de suflet, căci nu mai credem în purtarea de grijă a Dumnezeului Celui Viu. Nici nu mai suportăm cu smerenie nedreptățile (nici nu luptăm împotriva lor!), ci ne complacem în ponegrire și denigrare. Cine chiar ajunge sus în viață pe căi cinstite și muncă asiduă nu mai este crezut, ci etichetat ca arivist sau parvenit. Înfricoșător este că ceea ce ne deranjează nu este faptul că vreunul ajunge cineva prin mijloace necuvenite, ci pentru că nu am avut și noi cunoștințe care să intervină pentru noi sau destui bani pentru a cumpăra influența cuiva. Ce are asta a face cu credința creștină? Desigur, nimic bun.

În pustiul singurătății, paraliticul are meritul că nu se răzvrătește, cum am fi tentați mulți dintre noi, dar deznădejdea îl răscolește. Imnografia Penticostarului surprinde aceste frământări: „Ca un mort neîngropat fiind slăbănogul, văzându-Te pe Tine, a strigat: «Miluiește-mă, Doamne, patul meu mormânt s-a făcut mie. Care-mi este folosul vieții?»”.

Invidia ca slăbănogire sufletească

Lipsa de milostivire a semenilor se vede și în reacția drepților și a învățaților vremii, care îi reproșau Domnului Iisus Hristos că l-a vindecat pe paralitic sâmbătă, iar acesta și-a luat patul în care zăcea și a plecat pe picioarele lui.  Ori, în timpul Sabatului era interzis transportul obiectelor, al oricăror poveri. Sfântul Chiril al Alexandriei surprinde exact puți­nătatea înțelegerii învăță­torilor de Lege: „Iudeii, având mintea îngustă și trupească, credeau că odihna Sabatului înseamnă o inacțiune totală, chiar și a binelui. Ei Îl acuzau pe Hristos nu doar că a vindecat, ci că l-a pus pe om să-și ducă patul, ceea ce ei considerau «purtare de povară» (Ieremia 17, 21)”. Iar imnograful Penticostarului interpretează orbirea lor spirituală ca pe o slăbiciune a sufletului rănit de invidie: „Cărturarii nu sufereau să vadă ceea ce se făcuse, cuprinși fiind de pizma plină de răutate, care slă­bănogește sufletele”.

Fără această contextualizare, nu am putea înțelege problema pe care o aveau învățații evrei ai vremii cu faptul că Mântuitorul face minuni în zi de sărbătoare. Cum am putea aplica învățătura Domnului în contextul viețuirii noastre creștine? Întâi de toate că și noi ne purtăm fariseic și avem această împietrire a inimii în multe situații. De exemplu, în timp ce ne rugăm în casele noastre, un membru al familiei ne poate cere ajutorul, iar noi ne enervăm sau nu îi răspundem, deran­jați că ne-a tulburat trăirea spirituală. Aceasta este fățărnicie. Noi trebuie atunci să lăsăm rugăciunea de dragul celui care ne cere ajutorul, apoi să o continuăm, după ce isprăvim de făcut ceea ce ni se cere. Sau, cum arăta Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu: „Când mergi la biserică, dacă întâlnești pe cineva care nu se simte bine, care are nevoie de ajutor, renunță la Sfânta Liturghie și mergi de îngrijește de cel bolnav”.

Identificarea slăbănogului cu fiecare dintre noi

Cântările specifice Duminicii a patra după Sfintele Paști ne îndeamnă să recunoaștem că și noi pătimim de paralizie, chiar dacă nu toți de cea fizică, dar cu sigu­ranță de cea sufletească: „Precum ai ridicat pe slăbănog, Hristoase, vindecă și sufletul meu cel împovărat cu călcările de poruncă”. Păcătuind în mod repetat, ajungem în incapacitate duhovnicească de a mai putea dori sau face binele. Noua Muceniță Maria din Gatcina (†1930) interpreta slăbănogirea sufletului ca pe o depresie și cruce duhovnicească: „Ea se dă spre a-l ajuta pe păcă­to­sul care nu știe cum să se pocăiască, adică cel care după pocăință cade din nou în păcatele de mai înainte”.

Această astenie a voinței coruptă de cedările multiple în fața ispitelor și a păcatelor este zugrăvită și în Penticostar: „Pe mine, cel ce zac în greșalele mele ca în patul durerii și am mădularele slăbite, Hristoase mult-Milostive, ca unul care Te-ai făcut om de bună voie, pentru noianul cel mare al iubirii Tale pentru oameni, ridică-mă acum în chip nevăzut, ca și pe slăbănogul, și mă îndreptează să umblu pe cărările dumne­zeieștilor Tale porunci, Mântuitorule”.

Slăbănogirea ca urmare a împărtășirii cu nevrednicie

Sfântul Teofilact al Bulgariei arată că Domnul îl vindecă pe bolnav, dar îl și sfătuiește ulterior, avertizându-l ca să își schimbe purtările pe viitor, ca să nu fie pedepsit cu o suferință și mai acută: „Păcatul este cauza bolilor noastre. Hristos l-a vindecat mai întâi, dar i-a pus în față frica de viitor: «Să nu ți se întâmple ceva mai rău». Căci dacă după o pedeapsă atât de lungă (38 de ani) te întorci la păcat, arăți o nerecunoștință care atrage după sine pedeapsa veșnică, care este mult mai rea decât paralizia”. Domnul pedep­sește trupul, pentru a vindeca sufletul. Dar dacă nu ne revenim, nu învățăm nimic nici din necaz, nici din bucurie, nu vom putea intra în Împărăția cerurilor.

Și cât de cutremurător este că ne apropiem și de Taina Sfintei Euharistii cu păcate pe care le repetăm ani de-a rândul, cu toate că le spovedim, fără a ne îndrepta în vreun fel! Rugăciunea întâi din „Rânduiala Sfintei Împărtășiri” ne atrage atenția că boala poate fi nu doar o urmare a păcatelor, ci și a primirii Trupului și Sângelui Domnului Hristos fără pregătirea cuvenită: „Așa, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, să nu-mi fie mie spre osândă împărtășirea cu preacuratele și de viață făcătoarele Tale Taine, nici să ajung neputincios cu sufletul și trupul împărtășindu-mă cu nevrednicie”.