Copilul are nevoie de iubire încă de la concepere

De Ziua Copilului ne bucurăm de copii, așa cum este firesc. Îi sărbătorim acasă, la școală, în biserică și în comu­nitățile în care prezența lor schimbă, pentru o clipă, ritmul obișnuit al adulților. Uneori, lumina dragostei pe care copiii o aduc în lume se vede într-o imagine simplă: un copil care aleargă în brațele mamei; un tată care își ridică prun­cul pe umeri; o clasă de copii care cântă. Atunci înțe­legem că un copil aduce în lume sens, speranță și bucurie, că el este un trimis de Sus.

Când îi sărbătorim pe copii, este firesc să ne gândim și la ceea ce îi ajută să crească bine: dragostea părinților, stabilitatea familiei, grija comu­nității, sprijinul oferit atunci când apar greu­tăți. Această purtare de grijă pentru copil nu începe de la naștere, deși atunci devine vizibilă. Ea este necesară încă de când viața copilului este ascunsă privirii celorlalți, dar deja prezentă în pântecele mamei sale. În Sfânta Scriptură, taina începutului vieții este privită cu uimire și recunoștință: „Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură așa de minunată” (Psalmul 138, 13-14). De la Dumnezeu înțelegem clar că viața copilului este un dar, iar Dăruitorul lucrează nu doar după ce se naște copilul, ci încă de la concepție.

Deși copilul conceput are legături nevăzute cu toți ceilalți oameni, relația dintre el și mama care îl poartă este una dintre cele mai adânci legături ome­nești. Copilul depinde de mamă într-un mod unic, iar mama este prima responsabilă de viața lui. De aceea, binele copilului nu poate fi despărțit de binele mamei. Tatăl copilului are un rol esen­țial. Prezența lui poate fi una dintre cele mai importante forme de siguranță pentru mamă și copil. Nu întâmplător, în istoria mântuirii, Mântuitorul Însuși, purtat în pântecele Maicii Domnului, a fost încredințat, în rânduiala lui Dumnezeu, și ocrotirii Dreptului Iosif. El a primit chemarea de a fi aproape, de a proteja, de a purta de grijă și de a nu o lăsa singură pe Maica Domnului. Când tatăl rămâne aproape, caută soluții și nu lasă greul doar pe umerii femeii, copilul este primit într-un climat mai așezat, iar mama se simte susținută.

Există familii în care venirea unui copil este așteptată cu liniște și recunoștință. Dar există și situații în care aceeași veste apare într-un moment greu: când relația este fragilă, veniturile sunt nesigure, locuința lipsește, tatăl copilului abandonează, familia reacțio­nează dur, iar femeia este îngrijorată de viitor. În asemenea si­tuații, valoarea copilului nu se schimbă; se schimbă însă starea interioară a mamei, care ajunge într-o criză de sarcină și nu mai vede cum poate merge mai departe împreună cu copilul ei. Aici intervine responsabilitatea celor din jur. Sprijinul înseamnă dragoste, încurajări și implicare concretă: cine merge cu mama la medic, cine o ajută să găsească un psiholog, un preot, o locuință sigură, o soluție pentru perioada de după naștere. De multe ori, o femeie are nevoie să vadă concret că poate naște copilul pe care îl poartă, fără să rămână singură. Aceeași grijă este necesară și după naștere. Copilul are nevoie de hrană, de brațe, de liniște, de îngrijire, de timp. Mama are nevoie de refacere, de răbdare, de ajutor, de oameni care nu dispar după primul moment de emoție. Tatăl are nevoie să fie încurajat să-și trăiască responsabilitatea nu ca pe o povară, ci ca pe o chemare. Iar familia întreagă are nevoie de oameni care să-i fie alături, mai ales la început de drum.

Într-o zi a bucuriei, nu trebuie să uităm nici durerea tăcută a unor părinți. Sunt mame și tați care nu își pot strânge copilul în brațe de Ziua Copilului, pentru că l-au pierdut înainte de naștere sau la naștere. Sunt mame care poartă rana unui avort spontan, dar și femei care duc, uneori în mare singurătate, rana unei alegeri făcute într-un ceas de teamă, de presiune sau de deznădejde. Pentru toate acestea, Ziua Copilului poate fi nu doar o zi a zâmbetelor, ci și una a amintirii, a lacrimii și a rugăciunii. Dacă facem un efort sufletesc, putem să ne gândim astăzi și la copiii care nu sunt văzuți în fotografiile de familie, care nu apar în serbările de la școală și nu aleargă prin curțile bisericilor, dar a căror viață, oricât de scurtă, rămâne prețioasă înaintea lui Dumnezeu. Și ei ne cheamă, în tăcere, la mai multă grijă, la mai multă compasiune și la o iubire care să îi cuprindă și pe ei, o iubire care începe de la începutul vieții lor.

De aceea, când vorbim despre copil, nu vorbim doar despre viitor, ci și despre început. Copilul nu devine vrednic de iubire abia când poate fi văzut, auzit sau ținut în brațe. El are nevoie de ocrotire încă din prima clipă a existenței sale, iar această ocrotire se arată prin grija față de mamă, prin responsabilitatea tatălui și prin sprijinul unei comunități care știe că viața fragilă are nevoie de mai multă atenție, nu de mai puțină.