Bucuria întâmpinării celor dragi de acasă

De peste trei decenii, odată cu schimbarea la față a României, ne bucurăm de darul cel de preț al libertății nezăgăzuite a umbletului prin lume. Și românii pornit-au, de cum și-au câștigat acest drept fundamental, să străbată necuprinderile pământene, animați de dorința arzătoare a cunoașterii, a deslușirii locului și rostului în lume a semin­ției noastre. Se reedita într-un fel călătoria legendarului Badea Câr­țan, care rosese perechi de opinci ca să ajungă cu peste un veac în urmă la Roma, la Columna lui Traian, spre a-i vedea pe înaintașii lui ciopliți în marmura acestui testimoniu nepereche.

Peste timp, semenii, urmași ai lui Badea Cârțan, călătoreau să vadă, dar, treptat, treptat, și să experimenteze un alt mod de viață și să se împărtășească din beneficiile unei civilizații mai avansate. Din nefericire, dificultățile tranzi­ției din țară au generat un veritabil exod. Mai ales în Europa s-au statornicit, atunci când am devenit membri ai Uniunii Europene, dobândind posibilitatea de a munci în întreg arealul acesteia, milioane de români. Germania a devenit rapid unul dintre căminele însemnate ale emigrației românești. În scurt timp, diaspora noastră s-a impus în statul german prin seriozitatea ei de comunitate ziditoare, devotată țării care i-a primit cu brațele deschise, și neuitătoare a rădăcinilor și ethosului național. Frații noștri plecați departe își doreau să trăiască în duh românesc, să nu-și uite limba, credința. Adică să nu-și piardă sufletul. Dorința lor și suspinul cel tânguios s-au auzit acasă. Păstorul, în care răsuna chemarea, și-a luat desaga și a pornit după oile pierdute. Era nevoie mare de preoți și parohii în Germania, unde exista o tradiție de peste un veac de slujire ortodoxă românească. În 1858, la Lipsca (Leipzigul de azi), negustorii valahi de la București au deschis în acest mare centru comercial german o primă capelă românească. Au urmat altele într-un traseu sinuos, marcat de evenimente istorice potrivnice, dar fără de întrerupere s-a desfășurat aici oficierea Liturghiei în limba română. Când, în anii ’90 ai secolului trecut, au început a se revărsa valurile de români peste ținuturile germanice, s-a purces la cristalizarea unei orânduieli bisericești și Germania a devenit reședință de Mitropolie a Patriarhiei Române, ce urma să cuprindă Austria, Luxemburgul și Europa de Nord. În scaunul de Întâistătător a fost așezat Înalt­prea­sfințitul Părinte Serafim. O prisacă ce-și sporea știubeiele, parohiile, răspunzând aspirațiilor manifeste ale credincioșilor, care, intrând în biserici, unele nou-construite, ori în altele închiriate, simțeau că se întorc acasă prin pregustarea înălțătoa­relor slujbe ce le purtau sufletele în Lumina cea binefăcătoare. Și, cu fiecare pă­șire la Altar, românii cei înstrăi­nați aduceau cu ei, de departe, acel râvnit acasă. Era merindea pe care și-o luau în ceasuri de cuminecare, unul lângă altul, rugându-se cu smerenie pentru mântuirea lor și a celor dragi. Biserica, văzută ca acea corabie de pe mare și din vremurile biblice, îi primea pe puntea ei și-i apăra în fața furtunii. Era acesta un timp al sărbătorii și păcii lăuntrice.

Aveam să-mi dau seama de asta călătorind, în Florarul lui 2026, în Bavaria, la Nürnberg, unde fiin­țează 22 de parohii ortodoxe româ­nești. Două dintre acestea, cea de la Schwabach-Rots și alta din Hersbruck, așteptau în ospeție o dele­gație din România, condusă de Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucu­reștilor, PS Părinte Timotei Prahoveanul, împreună cu alți clerici, între care arhimandritul Vasile Pârjol, starețul Mănăstirii Cernica. Musafirii aceștia răspundeau unor invi­tații stăruitoare și aduceau spre închinare odoare de preț, moaştele Cuvioșilor cernicani Calinic și Gheor­ghe, primul fiind și ocrotitorul bisericii ortodoxe din Schwabach- Rots. Urmau a se ține slujbe mari, conferințe, încheiate de agape fră­țești. Se răspândise vestea acestei mult dorite vizite și vibrase la unison comunitatea fiecărei parohii, în frunte cu păstorii, părintele Marius Tăut de la Schwabach, protopopul Bavariei de Nord, și ieromonahul Arsenie Bejan, parohul de la Hersbruck. Se înstăpânise în cuprinsul parohiilor atmosfera hramurilor mari de acasă, la reușita cărora pune fiecare umărul, dăruindu-se jertfitor. Porțile și ușile caselor se deschiseseră, la fel și inimile gata să-i întâmpine cu toată dragostea pe
cei de acasă. Se petrecea acea îmbrățișare în faptă ce-i definitorie credinței românești. Casa din Nürnberg a familiei Iona și Wolfram Mirbach era cortul lui Avraam, în care aveau parte de ospitalitate proverbială cei veniți din țară. Și aidoma lor, fiecare din sutele de cre­din­cioși prezenți să se roage la fiecare slujbă în biserici voia să fie de folos cu ceva, spre a înveșmânta strălucitor momentele de evlavie și rugăciune așteptate cu atâta înfrigurare emoțională. Se repetau cântări, se împodobeau icoane, se grijea totul să fie lună, se pregăteau bucate românești, înmiresmate de mirodeniile ce dau gust unic felurilor gastronomice națio­na­le, spre a îndestula mesele ca la praznicele cele împărătești.

Și toate aceste preparative, să­vâr­șite sacerdotal, au culminat cu trăirea sacră a slujbelor și închinarea la sfintele moaște. În după-amiaza zilei de vineri, 14 mai, la biserica din Schwabach-Rots, fost așezământ catolic reamenajat cu rafinament într-un timp record în lăcaș ortodox, sfințit la 1 noiem­brie 2025, s-a oficiat Sfântul Maslu de un sobor format din mai mulți preoți din Germania, în fruntea căruia s-a aflat vlădica Timotei. Un grup coral de la Cluj, alături de voci parohiene, a conferit răspunsurilor sonorități cu purități psalmice răscolitoare, ce căpătau aromele lacrimilor în făpturile credincioșilor strânși ciopor în biserică. Aceeași ambianță a seraficului de esență pură a definit și Liturghia de a doua zi. Întocmai s-a petrecut, în cadrul unei la fel de numeroase participări, sâmbătă după-amiază, 15 mai și duminică, 16, și la biserica parohiei din Hersbruck, unde s-au slujit Sfântul Maslu și Liturghia.

Se întâmpla departe de tărâmul obârșiilor, dar totul respira românitate, cu sublima expresiune a Orto­doxiei. Agapele, care au pecetluit momentele de rugă, pregătite iubitor cu obolul mai fiecărui credincios, au încununat această înfrățire în duh și au dat măsura bucuriei curate de a primi din inimă și cu toată ființa soli de acasă. La rândul lor, aceștia erau fericiți să se regăsească pe pământul sfânt al omeniei românești, care își deschidea cu generozitate superbele corole, fericindu-i.