Totul e legat de tot

Ce legătură poate exista între matematica superioară, grafica pe calculator și o conopidă!?

Fractalii sunt forme geometrice complexe, caracterizate prin autosimilaritate: se repetă la scări diferite şi structura lor detaliată se păstrează indiferent cât o măreşti. Un fractal este o structură definită recursiv, drept care fiecare părticică a lui seamănă cu întregul, tot astfel cum fiecare fragment al unei plăci holografice sparte reproduce aceeași imagine ca întregul.

Avem, ca exemple teoretice, Mulțimea Mandelbrot (matematicianul Benoit Mandelbrot este cel care a denumit fractalii), Triunghiul lui Sierpinski, Covorul lui Sierpinski, Praful lui Cantor. Fractalii sunt utilizați intens în grafica pe calculator, pentru a genera peisaje, în compresia imaginilor și în studiul fenomenelor complexe.

Înseamnă oare toate acestea că vorbim despre noțiuni abstracte, artificiale, care-i privesc doar pe matematicieni, IT-ști și alți cercetători?

Câtuși de puțin. Căci structuri de fractali se regăsesc în munți, nori, ramurile copacilor, vasele de sânge, fulgii de zăpadă și... conopida Romanesco (foto), cel mai bun exemplu natural de fractal. Ea are muguri florali verde-deschis și fiecare bucată e o copie în miniatură a întregului.

Și nici măcar nu e sigurul exemplu extrem de semnificativ al modului în care matematica se regăsește în ființele vii. Șirul lui Fibonacci este o secvență matematică infinită în care fiecare termen este suma celor doi termeni ante­riori - o definiție cât se poate de simplă, care face însă ca raportul dintre doi termeni con­secutivi din șir să tindă la numărul de aur = 1,6180339887...., cunoscut încă din antichitate: Pitagora și Euclid au definit formal raportul, dar se pare că fusese folosit și mai devreme, inclusiv la construcția Piramidelor din Giza.

Or, se învață la școală că Șirul lui Fibonacci se regăsește frecvent în viu: petalele de flori, ramificarea copacilor, spiralele conurilor de brad, dar și proporțiile corpului uman.

Ce sunt toate acestea - și multe altele de același fel? Întâmplări? Coincidențe? Cu siguranță că nu. Până și marele Albert Einstein, care se declarase ateu, a atras atenția că „Dumnezeu nu joacă zaruri”.

Ce să mai spunem de Sir Isaac Newton, descoperitorul gravitaţiei, al legilor mişcării şi al calculul matematic, care a scris, cu subiect și predicat: „Am convingerea fundamentală că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, scris de oameni însuflețiți de Dumnezeu. Studiez zilnic Biblia”, adăugând tranşant: „Când mă uit la sistemul solar, văd Pământul aflat la distanţa potrivită de soare pentru a primi cantitatea corespunzătoare de căldură şi lumină. Aşa ceva nu s-a produs din întâmplare!”

Sau Johannes Kepler, patriarhul astronomiei, care Îl considera pe Dumnezeu „Creatorul plin de bunăvoinţă care a adus în fiinţă natura din nimic”. În „Armonia lumilor”, care descrie cel de-al treilea principiu al mişcării planetare, Kepler scria: „Mare este Dumnezeu, Domnul nostru, mare este puterea Sa şi înţelepciunea Lui nu are sfârşit”. Și el, ca şi Samuel Morse, Michael Faraday, Louis Pasteur, James Joule sau Robert Boyle, îşi raporta creaţia ştiinţifică la cea divină: „Văd acum că, prin strădaniile mele, Dumnezeu este slăvit şi în astronomie, întrucât cerurile spun slava lui Dumnezeu”.

Totul e legat de tot și totul are un sens. Un sens imprimat de Dumnezeu, „Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”.