Dorul românesc al sihăstriei întruchipat de Schitul Prodromu din Sfântul Munte

În vremurile aurorale ale creștinis­mului, monahii, în făpturile cărora dorul de cer și de Domnul răsunau chemător clipă de clipă, luau drumul muntelui și pustietăților. Acolo simțeau că pot sta de vorbă cu Providența, Care le vede și le aude nevoința. În acele secole, munții din tot largul lumii, aidoma și cei românești, precum Ceahlăul, Olimpul Carpaților, foșneau de sihaștri. Viețuiau acești pustnici precum prorocii și sfinții din vechime în locuri neprielnice existenței diurne, dar ideale pregustării și cuminecării isihasmului celui tămăduitor al dorului arzător de Împărăția înalturilor. Vrerea unei asemenea trăiri mistuitoare i-a dus pe unii dintre acești călugări cu vocație sihăstrească pe tărâmul ce avea să fie, prin binecuvântarea Maicii Domnului, sălașul paradigmatic al monahismului de esență pură, în Muntele Athos. Zece nevoitori din Principatele Române au suit pe cărările athonite în veacul al VIII-lea și s-au statornicit tocmai la capătul peninsulei, în locul numit Vigla, aproape de Athon, vârful de 2.033 de metri, deschizând cu hlamida sa de alburi neîntinate porțile curților cerești. Era nu tocmai lesne de locuit pe priporul acesta. Băteau amarnic vânturile, apa nu se găsea ușor, pământul nu se arăta prea darnic, dar le punea la încercare credința, tăria de ca­racter, jertfelnicia și le revela puterea de neînchipuit a rugăciunii neîncetate, întru care îi îndemna Protectoarea toposului, Sfânta Fecioară. Nu aveau cum să știe acești pustnici că deveneau ctitori de vatră sihăstrească și călugărească a românilor în Sfântul Munte, adică în Bizanțul renăscut.

S-au scurs veacuri până să se săvârșească lucrarea aceasta minunată. Erau roiuri de sihaștri, dar nu se alcătuise prisaca. Lipsea matca. Pe la 1750 sihăstreau câțiva monahi din Principate la Vigla, într-o chilie cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul, Prodromul în limba greacă. Ridicaseră și un Sfânt Altar de ­slujire cu numele acesta. Se aflau sub ocrotirea Marii Lavre, al cărei teritoriu îi găzduia. Și, pe neașteptate, s-a petrecut mirabila faptă. Locul acesta căpăta amprenta Ortodoxiei românești. Ajunsese pe acest plai sacru la început de veac XIX, în 1810, un monah care fusese sortit să scrie o pagină nouă în istoria prezenței românești monastice în Athos. Numele lui era Iustin Valahul. El este începătorul așezămân­tului mănăstiresc al călugărilor de la Carpați și Dunăre în Athos. Virtuțile sale de smerit rugător, de ostenitor vrednic, ca și acelea de organizator și ziditor, au desferecat lacăte de nedeschis și Marea Lavră și-a dat acordul transformării în schit, cu denumirea de Prodromu, cu adăugirea din 1859 de chinovie românească. În acea vârstă aurorală  schitul a primit și binecuvântarea Mi­tropolitului Moldovei Veniamin Costachi.

Dar degrabă stihiile s-au abătut asupra Mun­telui Athos. Răscoala grecilor împotriva oto­manilor din 1821 a tulburat existența monahilor din salba de așezări monahale din Munte. Nu a ocolit nici sihăstria călugărilor români, care s-a pustiit. Dar acea răzmeriță, urmată de prădă­toarele descinderi turcești, nu a reușit să smulgă rădăcina românească din pământul sfânt. Cum s-au liniștit timpurile, s-au îndreptat spre Athos, statornicindu-se în 1850, la Vigla, doi monahi cu viață sfântă de la Moldova, Neofit și Nectarie, paisieni în vederi și viață a Duhului, având metania la Mănăstirea Horaița. Ei au dus mai departe moștenirea de la Iustin Valahul și ucenicul său Patapie. Au recuperat actul de încuviințare a transformării chiliei în schit, ce fusese pus la adăpost în Moldova, la Mănăstirea Neamț. Apoi au purces la strângerea din principate de fonduri pentru mândră ctitorie, una demnă de un așezământ românesc în acest arhipelag monastic al Ortodoxiei Universale. Colecta a avut sprijinul Mitropoliei Moldovei și a Domnului de atunci, Grigore Alexandru Ghica Vodă, care avea să și recunoască oficial Schitul Prodromul în 1853. Patriarhul Chiril al Constantinopolului emitea în 1856 un decret de consacrare a Schitului Prodromu. O recunoaștere oficială a purtat mai târziu, la 1871, și semnătura domnitorului Carol I. În 1857 se punea piatra de temelie a bisericii mari, cu hramul „Botezul Domnului”. La 1866, plăsmuirea aceasta, în alcătuirea căreia se înfrățeau, osmotic și identitar, bizantinismul, caracteristic Sfântului Munte, cu autohtonismul de cea mai rafinată expresie, era sfințită  de un Vlădică de la Moldova, Isaia Vicol, Episcopul Romanului. Biserica  fusese înveșmântată, între 1864-1866, cu strai pictural măiestrit de pictorii din școala de zugrăvitură a Buzăului, în frunte cu meșterul lor, Dumitru Teodorescu. Încununarea s-a făptuit de pe pământ și din ceruri prin ceea ce este podoaba podoabelor, icoana Maicii Domnului cu Pruncul „Prodromița”. De cum te afli în biserică, în fața sa, te încearcă simțământul că ești în Grădina Maicii Domnului, fiind, ce privilegiu!, călăuzit de însăși Mama lui Iisus. Te cuprinde cu lumina privirilor ei îngerești și te poartă în edenice meleaguri. Icoana, boțul de frumusețe al bisericii, a fost pictată la Iași, la Schitul Bucium, pe atunci metoc al Prodromului, de iconarul Iordache Nicolau, care primise comanda în 1863. Se străduise să dea la iveală o icoană neasemuită, dar se poticnise la pictarea chipurilor. În acea seară și noapte, când constatase neputința, se rugase smerit și aproape deznădăjduit Domnului să-l învrednicească să o scoată la capăt cum ­și-o dorea. A doua zi dimineață, după ce trăsese pânza cu care acoperise șevaletul, i se oglindiră uimitor în priviri chipurile pictate, într-o întruchipare sublimă și o expresiune a seraficului fără de pereche, cum o mărturisește însuși zugravul într-un înscris aflat în arhiva Schitului românesc Prodromu.

 Au fost acei ani de la sfârșit de veac XIX unii ai înfloririi chinoviei românești. Monahul Nectarie, „Cantorul”, avea faima de protopsalt nepereche în Muntele Athos și în întreaga Ortodoxie, fiind numit un al doilea Ioan Cucuzel, imnograful cel vestit din domniile Paleologilor Bizanțului. Cuviosul Nectarie nu doar topea inimile cu glasul său de miere și nectar, urcător la ceruri prin măreața sa impostație, ci și urzea mirabile cântări și forma glasuri fără de egal în școala care a funcționat aici între 1860-1890. Schitul românesc Prodromu, a cărui obște număra o sută de osteni­tori la acel capăt de secol, era una din chinoviile Athosului cele mai prețuite pentru bogăția vieții duhovnicești și spiritul lor ziditor.

Și din nou, la fel cum s-a întâmplat și în alte așezări monastice din Athos, vremurilor cel bune ale Prodromului le-au succedat unele de cumpănă. În 1924, statul grec a naționalizat proprietățile Schitului Românesc, micșorând resursele necesare unei funcționări cuviincioase. În 1945 Prodromu avea să primească o lovitură de grație și din partea României, a regimului comunist, care i-a etatizat posesiunile din țară. Mai mult, ca și cum n-ar fi fost destul, s-a frânt legătura firească avută cu Biserica Mamă și ­
s-a întrerupt fluxul de viețuitori români, de care Schitul avea o trebuință vitală. Părea că mai toate duc spre o stingere lentă și că tărâmul monahicesc românesc din Athos e sortit pierzaniei. Dar Dumnezeu și Maica Domnului hărăziseră acestui ostrov românesc, cu splendoarea lui, viața cea fără de moarte. În 1976, 1977 și 1978, o minune a pogorât peste Schitul Prodromu și a readus la viață legendara obște, care abia mai răsufla. Biserica Ortodoxă Română a obținut aprobarea de la regimul ateu să trimită călugări în Sfântul Munte spre a revigora așezămintele românești de acolo. Au venit mai ales călugări tineri și care nu s-au descurajat, cum își amintește arhimandritul Athanasie Floroiu, starețul de acum al Prodromului, când au descoperit priveliștea dezolantă a ceea ce fu­sese cu decenii înainte mândrețe de alcătuire sihăstrească. Au socotit că prin dicteu divin primiseră o misie, să aducă iar anotimpul floralului în Schitul cel de Poveste al Prodromului. Și dintre acești ostași ai lui Hristos, trimiși într-o bătălie nu războinică, ci de restaurare a unei vetre sacre, nu putea să lipsească un înțelept, care să le fie ghid asemenea Maicii Domnului, călăuzitoare din icoană a credin­cio­șilor pe calea mântuirii. Acest avvă, matca prisăcii reînviate, a fost Cuviosul Petroniu Tănase, trecut în rândul sfinților, cărturar al Ortodoxiei, instanță morală cu experiența „Rugului Aprins”, crescut în marea Academie a Mănăstirii Neamț. El a fost creatorul de climat și, totodată, cu prestigiul lui, a deschis căile spre românii din exil, pe care i-a convins să fie parte, prin danii, la renașterea schitului unde se nevoia ca un far călăuzitor, stareț din 1984 și până în 2011, cu puțin înainte de urcarea sa la ceruri.

Și, odată cu dezrobirea României din comunism din 1989, cu iscusința și persuasiunea celor doi stareți, Petroniu Tănase și Anastasie Floroiu, Schitul Prodromu din Sfântul Munte a intrat într-o epocă fastă, de solidă înălțare spirituală și materială. Danii ale credincioșilor, ale unor societăți comerciale din țară, ale Bisericii noastre și ale statului român au dus la schimbarea la față a Schitului românesc Prodromu, conferindu-i carate de nestemat al Athosului. Pelerini din toată lumea, dar mai ales din România, vin aici încântați să întâlnească pe unul din platourile din vecinătatea Athonului o falnică chinovie, primindu-i cu brațele deschise, cu tihna ei de mănăstire carpatină într-un tipar ce-i al Sfântului Munte. Intri într-un loc ce-i întruchiparea dorului de Dumnezeu al monahilor, pășești către biserică și pasul calcă pe un covor în mozaic, smălțat parcă în toate culorile de pe fața pământului, pe un covor românesc fermecat, ce duce spre izvorul cu apa cea înmiresmată a credinței adevărate.