Pe urmele luminii - mărturii despre o familie aleasă și răbdarea care naște sfințenie

Prin rânduiala milostivă a lui Dumnezeu, mi-a fost dăruit, cu ani în urmă, un prețios dar: întâlnirea cu rudeniile apropiate ale Sfântului Cuvios Petroniu de la Prodromu și ale Sfintei Olimpiada din Fărcașa. Două chipuri care se prelungesc, ca într-o mărturie de lumină, prin neamul lor de creștini adevărați, trăitori ai Ortodoxiei. El, nevoitor în mănăstirile Neamț, Sihăstria, Slatina și Prodromu, precum și slujitor la Catedrala Patriarhală din București; mama sa - o femeie simplă, de o rară noblețe sufletească, plină de bunătate și pace, care și-a petrecut întreaga viață în lumea fascinantă a satului românesc de la Fărcașa.

Acest tărâm, aflat pe drumul Baltagului și martor al încercărilor evocate de literatura veacului al XX-lea, păstrează încă ecoul frescelor marilor trăiri românești de altădată, acolo unde credința, răbdarea și dragostea erau temeliile existenței.

Când am întâlnit-o pe doamna Valerica, nepoata Cuviosului Petroniu, mi s-au deschis primele ferestre către universul acestei familii binecuvântate. Am aflat, treptat, amănunte despre viața lor din satul Fărcașa, de pe Valea Bistriței, loc pe care aveam să-l vizitez și eu de câteva ori, descoperind frumusețea și simplitatea unei lumi pline de har. Au urmat apoi mărturiile nepoților din familia Florea.

La început, m-au fermecat la Fărcașa splendorile naturii: apa curgătoare, munții care străjuiesc valea, pădurile veșnic verzi și mai ales cerul - când senin, când plin de stele -, sub care gândurile se adună în rugăciune și meditație. Dar, dincolo de frumusețea locurilor, m-au atras chipurile rudeniilor Cuviosului Petroniu și ale sătenilor de acolo, fiecare purtând câte o rază din lumina unei familii care a crescut în duh de credință.

În centrul acestui univers se află mama Olimpiada, cunoscută în cea de-a doua jumătate a veacului XX în satul Fărcașa ca o inimă milostivă, caldă și plină de bunătate. Prin viața ei, a schimbat nenumărate destine: ale celor opt copii, ale rudeniilor, ale vecinilor, ale tuturor celor care i-au trecut pragul, măcar o dată, și au simțit acoperișul protector al sufletului ei. Chipul unei astfel de viețuiri pare desprins din paginile Patericului, din scrierile lui Ioan Moshu, dar, poate cel mai mult, din învățăturile Scripturii, care ne spune limpede: cei ce aud cuvintele lui Dumnezeu și le împlinesc, mari se vor chema în Împărăția cerurilor (cf. Matei 5, 19).

Întâlnirile cu nepoții Cuviosului Petroniu, pentru care aduc mulțumire lui Dumnezeu, mi-au oferit câteva amănunte prețioase, ce îmbogățesc biografia Sfântului Petroniu, dar și a smeritei și sfintei sale mame.

Cei mai mulți dintre cei care au cunoscut-o pe Olimpiada Tănase s-au mutat deja la Domnul. Am avut binecuvântarea de a mai întâlni câteva rudenii care au cunoscut-o în tinerețea lor. Mărturiile lor sunt asemenea cuvintelor săpate în piatră: nu pot fi șterse de vânt, nici spulberate de furtună...

Pe piatra inimilor lor s-au incrustat trăirile mamei bunicii și creștinei Olimpiada. N-aveau cum să se piardă. Și chiar dacă, într-o anumită măsură, ele s-ar estompa în memoria oamenilor, rămân pe deplin cunoscute înaintea lui Dumnezeu.

Cine ar putea descrie, în toată adâncimea lui, momentul canonizării Sfintei Cuvioase Olimpiada din Fărcașa, la Catedrala Patriarhală? Cine ar putea cuprinde în cuvinte evocatoare bucuria, cutremurul, pacea și lumina acelor clipe?

Din toate acestea învățăm un adevăr esențial: Dumnezeu nu uită, ci răsplătește credința care arde în inimă, dragostea care se așază în faptele bune și viața curată, chiar și atunci când aceasta este presărată cu multe necazuri. Dincolo de recunoașterea oamenilor, dincolo de cântarea troparului și de emoția unei atmosfere care nu se poate traduce în cuvinte, rămâne răsplata lui Dumnezeu, pe care nimeni nu o poate confisca, nici umbri, nici măcar cei care se așază, fără vreun drept, în locul Cunoscătorului inimilor.

Într-o lume în care sfințenia se ascunde adesea sub acoperământul smereniei, Sfânta Olimpiada strălucește ca o candelă tăcută, arzând neîntrerupt în fața lui Dumnezeu.

S-a născut în anul 1880, în satul Fărcașa, comuna Fărcașa, județul Neamț, într-un ținut de munte așezat pe valea Bistriței, între Munții Bistriței și culmea Stânișoarei, unde cerul pare mai aproape de oameni, iar pământul își spune rugăciunea prin iarba și izvoarele sale.

Părinții săi, Grigore și Sultana, au fost țărani simpli, crescători de animale, oameni ai muncii și ai rugăciunii, care au sădit în inimile copiilor lor semințele credinței și fricii de Dumnezeu, împreună cu respectul pentru semeni. Din această sămânță a răsărit o familie binecuvântată cu cinci copii: Haralambie, Ana, Gavril, Olimpiada și Maria, fiecare crescând sub privirea atentă a părinților și sub binecuvântarea unei vieți trăite cu rânduială, cu muncă și evlavie, asemenea unui altar viu în mijlocul lumii.

În ianuarie 1903, Olimpiada s-a căsătorit cu Ion Tănase, din satul Stejaru, comuna Fărcașa. Împreună și-au ridicat o casă în sat, unde au trăit din agricultură și creșterea animalelor, în liniștea unei gospodării bine rânduite. Dumnezeu le-a dăruit opt copii: Maria, Raveica, Ioana și Marița (gemene), Glicheria, Petru, Paraschiva și Dumitru.

Destinul fiecărui prunc s-a țesut într-o poveste aparte, dar toate firele se adunau sub aceeași binecuvântare maternă, ca razele care se întâlnesc în soare. Maria s-a căsătorit în comuna Borca, județul Neamț, fără a avea copii. Raveica s-a așezat în Broșteni, județul Suceava, tot fără urmași. Ioana s-a căsătorit în Fărcașa cu Ilie Florea și a avut trei copii, iar sora ei geamănă, Marița, s-a căsătorit în Panaci, județul Suceava, având și ea trei copii. Glicheria a rămas nemăritată, alegând o viață de slujire a semenilor, iar apoi de dăruire în preajma mamei, în zilele din urmă ale suferinței sale.

După nașterea celor cinci fiice, Olimpiada s-a rugat cu lacrimi, făgăduind lui Dumnezeu că, dacă următorul copil va fi băiat, îl va dărui Bisericii. Rugăciunea i-a fost ascultată. S-a născut Petru, iar la vârsta de 14 ani, după terminarea gimnaziului, Olimpiada împreună cu sora sa Maria l-au dus la Mănăstirea Neamț. Cu timpul, Petru a urmat seminarul și alte școli înalte, devenind în cele din urmă Sfântul Petroniu de la Prodromu, ca împlinire a făgăduinței mamei sale și rod al jertfei și rugăciunii ei.

Paraschiva și-a întemeiat familia în satul Cotârgași, comuna Broșteni, județul Suceava, și a avut doi copii.

Dumitru, cel mai mic fiu al Olimpiadei, s-a jertfit pe front la Cotul Donului în anul 1943, adăugând familiei o rană adâncă și o durere purtată în tăcere.

În sat, minunata Olimpiada era cunoscută și respectată de toți. I se spunea „moșica Nica sau Anica”, pentru că ajuta femeile la naștere, fiind moașă, dar mai ales pentru că avea o inimă mare cu vorbe blânde și mângâietoare. Era o femeie adânc credincioasă, nelipsită de la biserică în fiecare duminică și sărbătoare, unde avea un loc al ei, păstrat parcă dintr-o rânduială nescrisă. Postea cu sfințenie în fiecare miercuri și vineri și ținea toate posturile de peste an, aidoma unor jertfe duhovnicești, strălucind prin smerenie și râvnă multă, ferită de ochii înșelători.

Nepotul ei, Gheorghe Florea, își amintește cum în Postul Paștelui era trimis pe deal să culeagă melci, pe care ea îi numea „cobelci”, și îi gătea cu pricepere, iar în Postul Sfinților Apostoli aduna poame verzi din livadă, pe care le fierbea cu zahăr. Aceste gesturi simple purtau în ele gustul jertfei și al legăturii cu lumea tihnită de altădată.

Când rudeniile plecau de acasă, copiii erau lăsați în grija bunicii. Îi învăța rugăciuni, le vorbea despre bunătate, despre rușine, despre cuviință și despre respectul față de oameni. În comuniunea satului, Olimpiada se înțelegea bine cu vecinii, se vizitau des, se ajutau cu sfaturi, cu alimente, cu muncă, într-o armonie simplă, dar trainică.

După ce nepoții au crescut, Ilie Florea, ginerele Olimpiadei, a construit o căsuță cu două camere, separată de casa lor, unde sfânta a locuit în ultimii 16 ani împreună cu fiica sa, Glicheria. O cameră servea drept dormitor, bucătărie și sufragerie, iar cealaltă devenise un mic paraclis. Acolo se afla o masă cu cărți de rugăciuni, Sfânta Scriptură, Psaltirea, Ceaslovul, o candelă aprinsă și mai multe icoane. Dimineața și seara, dar și în timpul zilei se retrăgea acolo și își făcea pravila cu liniște și adâncă evlavie.

În ultima parte a vieții, o boală grea nu i-a mai îngăduit să meargă la biserică sau prin sat, însă biserica vieții ei lăuntrice nu s-a închis niciodată. Rugăciunea a rămas lumina ce-i încălzea inima și singura bucurie neîmpuținată. S-a mutat la Domnul în anul 1967, iar trupul i-a fost așezat în pământul natal, în cimitirul satului, ce poartă amintirea celor adormiți.

Tradiția locului spune că a fost multă lume la înmormântarea ei în ziua aceea de vară, semn al prețuirii de care se bucura, chiar dacă Cuviosul Petroniu, fiul ei cel iubit, nu a putut fi prezent.

Sfânta Olimpiada din Fărcașa rămâne un chip de sfințenie tăcută, o icoană vie a mamei rugătoare și a femeii care a trăit fiecare clipă a vieții sale în lumina și sub binecuvântarea lui Dumnezeu.